E sfârșit de ianuarie, într-o sâmbătă, la un an după ce ai lăsat fierbătorul de  orez la ea. Torni cafeaua-n două căni și scoți feliile de pâine din prăjitor.  Borcanul cu zahăr e pus pe penultimul raft din dulăpiorul de deasupra ara gazului. Când te întinzi după el, umărul tău face un zgomot dezgustător.  Ea își ridică privirea din telefonul de pe masă, de lângă ochelarii ei. Pui bor canul cu zahăr pe masă, te scuzi și te duci să plângi la toaletă. Pe măsură ce  expiri ușor, sughițul e aproape imperceptibil. Abia un ecou dacă se mai  aude. Un secret pe care-l împărtășești calendarului de pe ușă.  
Te speli pe față și îți tamponezi obrajii cu grijă, cu prosopelul care  atârnă lângă chiuvetă. Ochelarii îți vor masca petele roșii de sub ochi. Când  ești gata, te-ntorci în bucătărie și așezi pe masă restul micului dejun. Îi pro miți că o duci la autogară. Mai are o oră de stat înainte să trebuiască s-o ia  spre casă. A fost drăguț să mai povestiți. Tu, în afară de umeri, ești toată  numai linii ascuțite și curbe line dacă e să te așezi în fața ei. Încheieturile  mâinilor ei sunt mai subțiri, bărbia mai pronunțată. Te întrebi dacă și ea  observă anumite lucruri la tine. Pomeții tăi, de exemplu, șoldurile care s-au  împlinit acum pe deplin. 
Acum un an ai golit jumătate din sufrageria apartamentului pe care-l îm părțeați. După ce ai împachetat perdelele, din dormitorul tău s-a răspândit  mirosul de clor până pe casa scării. Ai plecat fără televizor și fără fierbătorul  de orez. Fierbătorul urma să-l iei mai încolo.  
În holișorul casei anti-squat pe care o împărțiserăți timp de un an,  țineai strâns în mâini o cutie cu veselă. Degetele-ți zvâcneau de durere,  frânte de la cărat, demontat și curățat. În cutie aveai ultimele chestii pe care  urma să le încarci în mașină: boluri de supă, căni de ceai verzi cu bordură  aurită, prosoape de bucătărie și, bine-nțeles, ceainicul gri, japonez. Ai  simțit cum sângele de la o tăietură mică la unul din degete se amesteca în  stratul de praf de pe cutia din carton. Ți-ai frecat buricul degetului încoace  și-ncolo până când bucățica de carton de care îl apăsai s-a udat, până când  mișcarea a devenit tot mai anevoioasă, până când ai simțit că tăietura, din  cauza fricțiunii și a mizeriei, a început să te ardă. Ea stătea în pragul ușii de  la sufragerie. Posterul care atârnase pe peretele din spatele ei era acum rulat  într-un geamantan în spatele mașinii, probabil turtit deja de celelalte catra fuse pe care le-ai luat cu tine.  
Intenționai să-ți iei un rămas-bun ferm de la casă, de la ea, de la mocheta  din sufragerie pe care stătuserăți cu o seară înainte și care, în țesăturile ei,  absorbise ca pe o sevă groasă dorința de a o săruta pe gură. Dorința aceea: li picioasă, dulce și acum invizibilă. Dar asta a fost ieri. Acum miroseai urât și  nu reușeai să-ți găsești cuvintele potrivite pentru a spune ceea ce voiai să spui. Așa că a profitat ea de ocazie, ți-a spus pa ca și când ai fi urmat să te în torci, după care a deschis ușa pentru tine.  
- Sunt așa mândră de tine, ți-a spus, iar tu ai avut impresia că râde  de tine, cu zâmbetul acela pe care-ți luase luni întregi să-l descifrezi, până ai  înțeles că ce spunea era bine intenționat. 
Deci îi promiți că o duci la autogară. De câte ori n-ai trecut de-a lungul  maidanelor de la marginea satului tău, a câmpurilor și-a serelor de vinete,  de-a lungul grămezilor de bălegar de lângă grajdurile de vaci și a carelor ale gorice aproape terminate de pe terenul fermei cu salon de înfrumusețare  într-o șură alipită. Înainte nu puteai suferi priveliștea care ți se derula în  fața ochilor prin geamul autobuzului. Acum o privești și încerci să vezi în  ea o estetică despre care știi din prima că nu va proveni decât dintr-o nostal gie după niște vremuri de care nu te poți desprinde, o estetică a cărei senza ție de scufundare se mai resimte încă și acum. Parchezi mașina ceva mai  departe de centru ca să vă mai puteți plimba puțin prin sat. Treceți prin  centrul comercial debilitat, un cimitir de plăcuțe cu „De vânzare” și vitrine  goale. Criza i-a terminat până și pe cei cu chioșcul de cartofi prăjiți de la  care mâncați sendvișuri cu crochete după școală. Îți amintești ce temătoare  și cât de închisă în tine erai pe vremea aia. Momentul acesta reprezintă dis trugerea noului sine pe care îl construiseși cu greu în ultimii ani. Ești con știentă de năruirea sa, ceea ce-ți pricinuiește o senzație neplăcută,  persistentă în stomac. Dar undeva în adâncul sufletului știi și tu că noul  sine există cu un scop mai complex decât doar ca să repare lucrurile care  mergeau prost în trecut. E depășită ideea că suferința este crucială pentru  mântuire. Ăsta a fost literalmente, cuvânt cu cuvânt, sloganul lecției nu mărul unu din cartea de auto-ajutor care zace-n bibliotecă, citită până la  refuz. „E depășită ideea că suferința este crucială pentru mântuire” – Iisus  plângând pe cruce la pagina șapte, simbolul șarpelui care-și înghite coada  undeva mai departe în carte. 
Burnița cade peste capetele voastre, vă rămâne-n păr ca un văl gri.  Haina ei e gri, din lână, îi vine până la gambe și e la modă. Ai și tu o haină în  genul acesta. Și cerceii ei îți sar în ochi. Sunt mici și din aur. Ea arată cu un  deget înmănușat spre încheietura mâinii tale. O brățară de aur. 
- Frumoasă, zice ea, iar tu te gândești, la naiba. Asta e atât de tipic,  îți zici. Te gândești, pur și simplu s-a transformat în femeie. Și tu la fel, și nu  mai semănați întru nimic cu copilele care erați odată; atât de temătoare,  atât de fenomenale și atât de copleșitor de singure, deși descrierea încă mai  corespunde exact. Șoldurile voastre care preiau unul din ritmul celuilalt în timpul mersului, discuțiile care se transformă-n fraze standard învechite.  Acum par stângace și nesincere, dar fac parte din voi la fel de mult ca și co loanele voastre vertebrale. Sub stratul de piele frământată, lovită, dezmier dată, încă se mai află scheletul unei copile blajine, care se străduiește să pară  dură, de parcă dintotdeauna fuseseși disproporționată. Pur și simplu nu poți accepta faptul că ești și că mereu trebuie să fii singura care vede cum  stă treaba, cât de grav e și cât de greu te apasă asta. Chiar și acum, după ce a  căpătat din nou viață, după punctul culminant și moartea aceea dureroasă  și goală a prieteniei voastre, simți că dragostea pentru ea ți s-a înfășurat pe  corp ca o eczemă pe care o zgândăreai când erai mică și care s-a vindecat  apoi ca o cicatrice. O piele nouă, subțire și întinsă.  
Poate că ea fusese prima ta dragoste. Nah, nu e chiar așa simplu. În toată  povestea asta era totuși vorba despre prietenie, nu? Momentul acesta, tu cu  valiza ei și ea arătând spre clopotul de biserică renovat, rezumă exact ceea ce  înseamnă relația voastră. Iubirea romantică nu este termenul potrivit. Ceea  ce vă unește sunt amintirile acumulate, două suprapuneri de întâmplări și  ritualuri împărțite, care după repetări multiple au început să capete o în semnătate din ce în ce mai mare, să se amplifice, să fie despuiate de context,  motiv pentru care s-au transformat nu numai într-o dovadă a relației voas tre, ci încet dar sigur au extins tot cadrul prieteniei voastre până când n-a  mai putut fi înțeleasă decât prin ritualurile respective. Plimbarea asta con firmă ritualurile și face fiecare mișcare recognoscibilă, de aceea în povestea  asta nu e vorba de iubire romantică. De aceea renunți la ritual și îi dai o îm brățișare stânjenitoare când ajungeți la autogară și nu aștepți să-i faci cu  mâna ci te îndepărtezi înainte ca autobuzul măcar să fi ajuns. Drumul cu  mașina spre casă e un gong care reverberează într-o încăpere goală. Opritul  motorului, momentul recunoașterii. Pui haina-n cuier, cheile-n sertar.  Gresia și picioarele tale goale. Durează o eternitate până reușești să deschizi  robinetul să-ți umpli un pahar cu apă. Mâna stângă te furnică de parcă nu  ți-ar circula deloc sângele prin ea. Pui vasele-n dulap. Dai blugii jos, tragi  pantalonii de trening pe tine. Mâna dreaptă desfăcută, mâna stângă cău tând sprijin de perete. Stând într-o rână pe canapea, îți bagi mâinile-ntre  picioare, ca-ntr-o poziție inversă de rugăciune. Visezi la ritmul unei limbi  de care ai fost înconjurată ceva vreme dar pe care n-o mai știi, la un orar în cărcat cu zboruri întârziate, piste de decolare cu gropi adânci când aterizezi  într-un oraș care urmează a fi decis. Visul miroase a slănină de porc în apar tamentul din Osdorp, în seara de dinainte să-ți împachetezi viața și să o lași  pe ea în urmă. Câteva ore mai târziu, când te trezești, în primele minute  nu-ți mai amintești ce s-a întâmplat mai devreme, ceea ce e plăcut, e ca și  când ai fi o altă persoană, într-o altă situație, cu mai multe interese perso nale și cu mai multe hobby-uri în cv. Pe urmă te ridici în picioare și te uiți  în oglinda de la baie.  

De ce-ai căutat-o după ce te-ai mutat? Pentru un fierbător de orez?  Și de ce te-ai îmbătat așa de tare încât să nu te poți mișca timp de un sfert de  oră, încât să zaci lungită pe șoseaua udă de pe Meer en Vaart, din Osdorp,  după ce ai dat o tură până la non-stop pentru țigări? Vocea ei s-a auzit așa  departe, de parcă ar fi stat după un zid, sufocându-se. Știai că bărbații care  beau bere lângă ușa non-stopului ți se puteau uita pe sub rochie la chiloți,  dar nu conta asta. Dalele strâmbe de pe stradă îți înțepau fundul, gambele,  omoplații, capul. Hainele absorbiseră apa jegoasă de pe jos. Ți-ai îndreptat  privirea spre norii care reflectau luminile din centrul orașului. Dogoarea  aceea neplăcută, portocalie, chimică pe care o lăsa Amsterdamul în văzduh. - Mai ții minte? 
Drumul înapoi spre apartament? A vomitat în tufișurile de lângă  stația de tramvai, duhnea a vin acru și a cartofi prăjiți și s-a agățat strâns de  tine. Nu prea era bine așa, este? Trebuia să rămâi cu ea. Nu vrea să fii supă rată pe ea. 
Pe urmă v-ați așezat față în față pe canapeaua aia mică din aparta ment și-ați plâns amândouă și tu i-ai reproșat așa și pe dincolo și același  lucru a făcut și ea. 
Te-ai uitat la cum se spăla pe dinți și cum încerca să-și îndepărteze ri melul de pe gene cu o dischetă demachiantă umezită. Dungi mari, groase,  negre pe obrajii ei, de la colțul ochilor până la tâmple. Fața îi era departe de  a fi curată când a aruncat discheta la gunoi. A rânjit. Tu tremurai pe pi cioare și cu corpul greu sprijinit de tocul ușii ai spus:  
- Vreau să mă bag în pat acum, iar ea parcă o clipă… 
- Mi-e rău acum. 
Tăcere.  
 - Eu n-am somn. 
Erai atât de furioasă încât părea să-ți fi răbufnit din coșul pieptului.  Linia melodică a unui cântec care se tot repeta, dar oare de unde ți-o fi  venit? Aparent, îl cântai cu voce tare. Ea a râs din nou, s-a întors în pat cu  fața la tine, iar tu, tu nu știi - ce anume te apucase să zici asta?  
Ca un material de film rămas în plus, lucrurile astea trebuiau să vă dea o  idee despre cum s-ar fi putut desfășura scena. Dar scena decurge după cum  urmează: brațele tale cărnoase și buzele uscate pe care voiai să ți le lipești de  gâtul ei, se văd în oglindă cu claritate. O femeie făcută din acțiuni auto mate, fără loc de improvizație.  
Îndrepți la loc toată mobila și arunci în chiuvetă restul de vin alb de aseară.  Pe calendarul de pe fața de masă s-a scurs puțină ceară de la lumânare. Cel  mai probabil de când ai suflat în ea să o stingi.