Liniuțe este un roman despre Mia și familia ei, care, după independența Sloveniei, au suferit așa-numita „radiere”. Radierea locuitorilor a fost unul dintre cele mai întunecate momente din istoria contemporană a Sloveniei: în anul 1992, peste 25.000 de persoane – în mare parte foști cetățeni ai altor republici iugoslave – au fost radiate în mod ilegal din registrul rezidenților permanenți. Peste noapte și-au pierdut statutul juridic, documentele de identitate și drepturi fundamentale ale omului, devenind astfel invizibili în propria țară. Romanul rupe tăcerea din jurul acestei traume despre care nu se vorbește nici în familie, nici în societate. Povestea Miei oferă o perspectivă intimă asupra unui alt aspect, mai puțin solemn, al independenței Sloveniei și a destrămării Iugoslaviei. Cu un umor rafinat și o voce narativă sensibilă, autoarea dezvăluie modul în care schimbările sociale și politice se reflectă în viața de zi cu zi a individului. Cu acest roman, literatura slovenă oferă, pentru prima dată, o abordare a deciziei politice de „radiere” a rezidenților ne-sloveni din perspectiva unui copil – o fetiță care la început nu înțelege semnificația cetățeniei, a granițelor și a identității, dar care, pe măsură ce crește, conștientizează tot mai bine de ce este important să ai „suficiente liniuțe” pe ultima literă a numelui de familie. Debutul Tinei Perić, deși abordează o temă dificilă – „radierea” – și deși aproape fiecare frază despre acest subiect provoacă durere, nu este totuși o lectură deprimantă. Procedura birocratică denumită în copilăria protagonistei în mod eufemistic „problema cu actele”, nu doar că l-a radiat pe tatăl Miei din registrul rezidenților permanenți și l-a împiedicat să mai poată lucra, lipsindu-l de toate drepturile, ci l-a șters practic și din viața ei. Din fericire, nu definitiv. — Milica Antić Gaber

Cât de departe suntem capabili să mergem unul pentru celălalt? Daniela crește într-o familie în care, în loc de oameni, o îmbrățișează anxietățile. Acestea vin cu o regularitate ciudată – în fiecare august. Zilele însorite nu sunt plăcute pentru ea, ci dureroase. Apoi, când îl întâlnește la facultate pe Ștefan, crede că poate scăpa în sfârșit de verile neplăcute. Nu știe însă că nu poate fugi de trecut. În romanul său, Jakub Stanura abordează într-o manieră originală tema serioasă a gaslighting-ului – o formă specială de manipulare care provoacă victimei îndoieli cu privire la propria raționalitate, memorie și percepție generală a realității. „În cartea sa, Jakub Stanjura dezvăluie într-un mod cu totul excepțional funcționarea relației dintre manipulator și victima sa și expune mecanismele care au condus victima către o relație patologică și o mențin acolo, în ciuda oricărei raționalități.” – Petra Dvořáková, scriitoare „Pentru mine, gaslighting-ul este un coșmar. Ideea că trăiesc ceva și că altcineva mă convinge de contrariu, că inventez sau că delirez, mi se pare îngrozitoare. Prin romanul meu am vrut să atrag atenție asupra acestor tehnici manipulative.” – Jakub Stanjura, autorul romanului

Ficțiunea istorică „Exodul mieilor” pornește de la urmările masacrului comis asupra unei comunități din vestul României, imediat după semnarea Dictatului de la Viena, în anul 1940. Începutul celui de-Al Doilea Război Mondial îi găsește pe Domnica și pe frații Romi și Miculuș la castelul familiei Teleki, acolo unde muncesc ca servitori. Imediat ce află că satul lor a fost atacat, ei pornesc la drum pentru a-și salva mama. Doar că singura cale de scăpare de trupele horthyste înarmate este rețeaua de tuneluri subterane săpate între cetățile Transilvaniei (la începutul cărții există o hartă a acestei rețele), în care refugiații români își caută familiile și calea spre libertate. În Subtărâm au loc confruntări de tot felul, pentru că nu toate galeriile au fost finalizate, proviziile din cămări lipsesc, iar o iscoadă trimisă de maghiari strecoară la interior un sac cu dinamită. În paralel cu drama refugiaților se împletește și povestea de dragoste dintre Romi și Domnica, care se rătăcesc unul de celălalt. Domnica rămâne ostatică într-un cătun locuit de un grup de spioni ruși, în timp ce Romi e urmărit de fiul contelui Teleki și de soldații acestuia. „Exodul mieilor” nu este doar o poveste alertă despre drumuri și hotare, ci și genul de roman care deschide dialoguri pe teme precum exilul, memoria colectivă și drepturile femeilor, îndemnându-ne la final să ne întrebăm: ce preț suntem dispuși să plătim pentru libertate și ce moștenire alegem să lăsăm generațiilor viitoare?

Are douăzeci și patru de ani, este pe jumătate napolitan și pe jumătate maghiar, a studiat la Bologna, ar vrea să devină regizor și încă își caută drumul: acesta este portretul inițial al personajului principal din O zic pe scurt, remarcabilul roman de debut al lui Davide Di Lorenzo. Se numește Davide, la fel ca autorul, și îl întâlnim pentru prima dată la Budapesta, orașul în care s-a născut și a crescut mama lui. A lăsat în urmă Italia, prietenii, familia, iar cu toate că viața în străinătate nu îl scutește de aventuri grotești, existența lui de zi cu zi rămâne apatică și lipsită de direcție. O călătorie la Berlin nu va schimba lucrurile, care încep să se pună în mișcare abia odată cu admiterea la o școală de cinema și mutarea la Roma. Pădurea de pini, nopțile petrecute dansând (și, implicit, întorsăturile rocambolești), oboseala și noile întâlniri îl vor trezi treptat pe Davide, preocupat să dezlege un mister: apariția absurdă, dar tot mai frecventă, a unui ou spart pe palier. Davide Di Lorenzo reușește să redea cu fidelitate ironică viața cotidiană a unui tânăr aflat în pragul maturității, atât în dimensiunea ei domestică și melancolică, cât și în cea a nenumăratelor seri la Roma sau a petrecerilor pline de alcool prin Europa. O zic pe scurt este un roman degajat și emoționant, care păstrează ritmul dezlânat și prospețimea specifică vârstei de douăzeci de ani.

Roman scris sub formă de policier, Viaţa e a mea descrie relaţiile dintre trei femei de provenienţă socială diferită: Angela Pop, galeristă (şi proaspătă mamă), Greta Roth, poliţist la Omucideri şi Carla [Razia], lucrătoare sexuală. Suferind de depresie postnatală, Angela resimte acut nevoia de control, nevoie care ia forma, finalmente, a unei instalaţii pe care protagonista o concepe, cu titlul „Viaţa e a mea”, dedicată fiicei sale, Eliza, şi surorii sale, Raisa. În planul ei intră Carla, pe care o întâlneşte întâmplător în una dintre ieşirile în oraş, şi un fost coleg de facultate, jurnalistul Lazăr Mitrea. Carla este, însă, şi iubita – pentru o scurtă perioadă de timp – a Gretei, poliţista desemnată să investigheze moartea suspectă a Angelei Pop. Diversele linii narative se ţes în jurul acestei dileme: este moartea Angelei omucidere sau sinucidere? Dacă este crimă, cine este vinovatul? Sunt mai mulţi complici? Suspecţii cazului devin toţi apropiaţii „victimei”. Suspiciunea şi tensiunea, narativă şi între personaje, se menţine până la final, când aflăm că Angela Pop instrumentase toate relaţiile pentru a-şi duce la bun sfârşit planul: instalaţia-manifest. Dorinţa de sinucidere şi semnele degradării psihice ale personajului sunt presărate de-a lungul romanului, însă ele nu duc direct la concluzia că aceasta ar fi fost opţiunea Angelei, aşa încât dilema crimă-sinucidere se menţine până la finalul cărţii. Viaţa e a mea deconstruieşte stereotipurile şi prejudecăţi legate de familie, de gen, de sexualitate sau de tulburări psihice. Romanul se încheie, astfel, cu un manifest care invită la reflecţie, acceptare, înţelegere şi empatie.

Constantin este povestea experienței lui Mihai, un tînăr student venit din provincie la București, acasă la cel care i-a închiriat o cameră pe perioada studiilor: Toader Constantin. În apartamentul dărăpănat al acestuia se petrec o serie de întîmplări tragicomice, ai căror protagoniști sînt chiriașii săi, oameni de tot felul, cu povești de viață dintre cele mai diferite și mai interesante, care trăiesc într-un București poate prea pragmatic și uneori chiar ostil. Constantin este el însuși o poveste, care nu se lasă însă descoperită prea ușor, nici chiar de „bunul chiriaș” Mihai. O carte despre Bucureștiul real, despre oamenii care îl populează și, în cele din urmă, despre viață așa cum e ea, descrisă cu un fin spirit de observație și simț psihologic.

Protagonista pe nume Sisif rătăcește prin iad cu un scaun cu rotile gol și nu știe exact ce caută acolo, în afară de faptul că trebuie să-și ia fiica, care suferă de multiple dizabilități, de la centrul de zi. O misiune care eșuează de fiecare dată, după care se întoarce dezamăgită în apartamentul dărăpănat de la parterul unui complex ciudat. Când gazda ei începe aparent din senin să discute cu ea, începe brusc să își amintească lucruri. Zile sub forma unor simptome bizare este o luptă împotriva plictiselii, o explorare a limitelor maternității, ale speranței și disperării, ale vieții și morții. Un roman care te izbește ca un asasin, în cap și în inimă, cu o precizie neînfricată. – NRC Zile sub forma unor simptome bizare este un roman complex, plin de referințe din filozofie și mitologia greacă. Alegerea lui Baerwaldt de a folosi o formă nemiloasă, fragmentată și un stil nu întotdeauna primitor denotă curaj și originalitate. Cititorul care îndrăznește să se lase purtat de povestea acestei mame, la prima vedere inaccesibile, va fi profund mișcat de acest roman excepțional. – raportul juriului Premiului Literar BNG

Ştern, un băiat de opt ani, locuiește în Greystad. Tatăl său este diplomat, iar mama sa, o artistă introvertită, se izolează tot mai mult în sine însăși. Deși nu este menționat explicit, cititorul realizează de la început că părinții lui Ştern sunt în divorţ. Își face apariția mătușa Ema (sora unui prieten apropiat al tatălui lui Ştern, un tânăr colonel ambițios din armată), care trebuie să aibă grijă de băiat cât timp tatăl său se află într-o delegație în străinătate. Acesta îi promite lui Ştern că se va întoarce pentru ziua lui de naștere, chiar înainte de Crăciun, însă curând devine clar că respectarea acestei promisiuni este foarte dificilă, la fel ca și situația politică din țară. Greystad seamănă suspect de mult cu Sofia, dar ar putea fi la fel de bine orice altă capitală din Europa Centrală sau de Est. De asemenea, rămâne neclar când anume se desfășoară povestea –pe tot parcursul narațiunii sunt presărate diverse referințe la anii ’30, ’40, sfârșitul anilor ’80 sau chiar la prezent. Acest lucru creează o atmosferă onirică de déjà vu și déjà vécu, evocând impresia că istoria memoria și trauma se repetă. Romanul împletește fire narative paralele și aluzii la teme precum populismul, organizațiile paramilitare de extremă dreaptă și efectele periculoase ale rețelelor sociale. Cartea începe cu câteva evenimente aparent fără legătură între ele, petrecute în Greystad. În diferite case din oraș, în mod aleatoriu, încep să dispară pantofi; un aristocrat misterios, cu planuri ambițioase, sosește cu dirijabilul său. Reședința sa zburătoare rămâne să plutească amenințător deasupra orașului, întruchipând astfel sentimentul de amenințare și neliniște care se instalează în aer. Baronul are un plan viclean, care va fi dezvăluit mult mai târziu: să fure visele locuitorilor din Greystad. „Primul roman al scriitorului bulgar este una dintre senzațiile sezonului literar, undeva între o poveste despre maturizare și o fabulă politică.”— Libération, Franța „O întoarcere veselă-întunecată-dulce-sărată a unui adult la copilărie.”— Kristin Dimitrova, scriitoare, Ziarul literar Dificil de definit din punct de vedere al genului, „Vară în Burlandia” conține, de fapt, elemente de fantasy, roman istoric, basm și poveste de aventuri cu un personaj negativ demonic. Tocmai posibilitatea evadării – acest orizont personal luminos – face cartea lui Milanov atât de blândă și ușor de citit. Deși acțiunea se desfășoară sub umbra apăsătoare a dirijabilului care planează deasupra orașului, nu este nimic înfricoșător sau fără speranță în ea. Este un roman strălucitor despre joacă și cum să calci în picioare răul.— Yulia Rone, Toes

Sara tocmai a împlinit nouăsprezece ani și, din cauza unei traume reprimate din trecut, simte o teamă tot mai mare că va muri în acest an. Din acest motiv, ceea ce ar trebui să fie cea mai lipsită de griji vară din viața ei, între liceu și facultate, o petrece sub umbra anxietății. Iese cu prietenii prin cluburi alternative, încearcă să se împace cu fostul ei iubit, Viktor, bea mult și își dorește să fie remarcată de toți, deși, în esență, este retrasă. Totul se schimbă după ce, într-o încăpere întunecată a unui club, Sara are prima viziune, în care trauma din trecut prinde din nou viață - se reîntâlnește cu Lara, verișoara ei de nouăsprezece ani. Sara se trezește în dimineața următoare cu o senzație de furnicături în mână, care se extinde, iar ea descoperă că suferă de o boală nenumită, cu care va putea trăi normal, dar care o va însoți pentru totdeauna. Primind primul indiciu că teama ei de moarte este justificată, Sara începe, cuprinsă de panică, să analizeze obsesiv acest concept, propriul corp ca pe ceva fragil și trecător, iar prin aceste gânduri se maturizează brusc. Începe cursurile pregătitoare pentru pictură, unde îi cunoaște pe Tisa și Balša, doi tineri excentrici, amândoi marcați de întâlniri cu moartea și de traume îngropate. În Tisa, Sara găsește un model, iar de Balša se îndrăgostește. Prin relația cu ei, Sara se confruntă cu prezentul, viitorul și trecutul ei — cu tragedia familială care i-a marcat întreaga copilărie: moartea verișoarei sale, Lara. „Vulnerabil și puternic, jucăuș și neliniștitor. Romanul excepțional al Nađei Petrović începe ca o dramă adolescentină de maturizare, dar se transformă rapid într-o confesiune intimă captivantă, aerată și poetică, în același timp emoționantă și dureroasă. Este o poveste despre fragilitatea profundă și esențială, despre frica de moarte, dar și despre frica de viață.” - Srđan Golubović „Narațiunea Sarei, digresivă, adesea colorată de un umor ușor, autoironic, nu este vocea literară stereotipă a unui adolescent. Digresiunile ei se coagulează adesea în imagini lingvistice surprinzătoare, care capătă și un echivalent “exterior”: neoptând pentru o proză strict realistă, autoarea introduce în roman motive fantastice importante și întregi scene onirice, integrându-le armonios și foarte funcțional în narațiune și folosindu-le ca elemente structurale semnificative ale întregului.” - Comunicatul juriului format din prof. dr. Jelena Panić Maraš, prof. dr. Predrag Petrović și dr. Tijana Tropin, la acordarea premiului „Grozdana Olujić” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2023