Micul dejun al campioanelor este romanul de debut al lui Liu Zakrajšek, în care ne aventurăm, alături de protagonistă, în trei locuri locuri diferite, unde muncesc studenții: un cinematograf, un centru cultural și o librărie. Atunci când nu merge la cursuri sau nu lucrează, își petrece timpul într-o cameră mică și sufocantă din mansarda apartamentului pe care îl împarte cu Vesna, cea impulsivă și haotică, și cu Pia, cea organizată și serioasă. De-a lungul capitolelor, dinamica lor se construiește și se destramă, uneori mai dramatic, alteori mai subtil, toate acestea având loc pe fundalul unor crize existențiale mai ample trăite de generația tânără care urmează să intre pe piața muncii – de la precaritate și prețuri exagerate la locuințe până la o segregare socială tot mai accentuată, însingurare și probleme de sănătate mintală. Tinerii din roman, care ar trebui să se gândească la visele și viitorul lor, ajung să se preocupe în primul rând de cum să obțină bani pentru plata următoarei chirii. Romanul, al cărui titlu e împrumutat de la Kurt Vonnegut, este o satiră subtilă a vremurilor contemporane, de care avem neapărat nevoie. „Mă gândeam la Vesna. Dacă atunci când am cunoscut-o era cu adevărat nefericită. Probabil că da. Dar eu?” „Vreau să am o viață normală. Dacă te gândești bine, o viață normală e deja o mare realizare.” „Dacă vreți să declanșați o revoluție, este suficient să observați omul real din fața voastră și să reflectați puțin.”

Ne aflăm în îndepărtatul sat Nome, în Alaska, în 1921. Ada Blackjack, o tânără iñupiat, hotărăște să-și lase fiul, Bennett, bolnav de tuberculoză, la un azil, până când va găsi o cale de a-l întreține. Curând, norocul îi cade din cer: un vas venit din Seattle. La bord se află patru exploratori însetati de aventuri și fantezii coloniale, precum și pisica Vic. Se îndreaptă spre insula Wrangell – ultimul refugiu al mamuților – pentru a anexa teritoriul la confederația britanică. Caută o iñupiat care să gătească și să coasă pentru ei în timpul călătoriei. Astfel, Ada, ignorând prezicerile șamanului, se îmbarcă într-o expediție arctică. Câteva luni mai târziu, toți exploratorii mor, iar Ada trebuie să supraviețuiască singură în Wrangell, având ca singură companie pe Vic. Pentru a izbăvi, trebuie să se asemene cu Marele Nord și să-și recâștige identitatea de femeie iñupiat, zdrobită de ani de colonialism. În timpul transformării sale, se confruntă cu adâncurile gheții și ale propriului sine, cu foamea, cu moartea lui Dumnezeu, cu Nanuq, ursul, precum și cu posibilitatea de a nu se mai întoarce la Nome când va sosi barca de salvare. La ce bun să își salveze fiul dacă regimul colonial nu îl va lăsa niciodată să înflorească? Va putea ea să fie o mamă bună dacă, la întoarcere, riscă să sfârșească o sclavă? Revenirea ei finală are scopul de a-i permite lui Bennett să cunoască tandrețea propriului popor de gheață.

„Nu vreau să spun prea multe, dar eu zic că totul a început s-o ia la vale cu Tom Keller atunci când unchii ăia doi ai lui l-au luat noaptea în pădure și l-au pus să facă lucruri pe care un copil de nouă ani n-ar trebui să le facă.” Așa începe Animalele, romanul de debut al lui Gijs Wilbrink. Acțiunea se desfășoară în provincia neerlandeză Achterhoek, printre motociclete, braconieri, crescătorii de nurci și afaceri clandestine. În această zonă mistică limitrofă, plină de secrete, crește Tom Keller, mezinul celei mai cunoscute familii din regiune, binecuvântat cu un talent divin pentru motocross. Când, ani mai târziu, dispare brusc, fiica sa răzvrătită se întoarce în satul lui natal ca să-l caute, ceea ce duce la o reuniune de familie dramatică. „De la prima frază autorul te aruncă imediat în lumea sa cu o alură care rivalizează cu frazele de început ale romanelor lui Gabriel Garcia Márquez. Un roman impresionant. Intimidant de bun.” - de Volkskrant „În romanul răsunător de debut al lui Gijs Wilbrink, simți cum stau la pândă privirile pătrunzătoare ale vieții rurale. E un roman care te bucură fără niciun dubiu.” - NRC

O doză de Lager într-o mână, rozariul în cealaltă, o țigară în colțul gurii, la radio, Aerosmith. Trei fete care simt ceva una pentru cealaltă, într-un Opel rablagit prin Polonia rurală. Una le povestește celorlalte viața ei: prima școală, prima prietenie și prima dragoste. Expediția sufletească în anii '90 și 2000 pe care o întreprinde naratoarea acestei povestiri de călătorie se dovedește a fi, în esență, o analiză pătrunzătoare a identității de clasă și de gen, dar și o încercare de descriere a dorinței homoerotice: mai întâi în întregime înăbușită de heteronormă, mai apoi exprimată în gesturi mici și săruturi, în sfârșit – articulată clar în călătoria cu mașina. Destinația ei geografică e Radom, dar cea existențială – transgresia, afirmarea și experiența extatică a libertății. "Puține cărți din literatura polonă contemporană sunt ca Nu toți ajungem în rai a Olgăi Górska. Autoarea ei a reușit ceea ce pentru mult timp părea imposibil: a descris fără compromisuri experiența de a crește ca lesbiană în Polonia anilor '90, într-un mod care i-a permis cărții să ajungă la un public larg. În ciuda trecerii a trei ani de la publicare – în realitatea pieței actuale asta înseamnă mult – cartea încă este citită și discutată și, chiar dacă din când în când apar în Polonia cărți legate de lesbianism, acesta rămâne singura care a dat experienței lesbiene forma unei povești și a reușit asta cu succes. Pe ce se bazează acest succes? Nu toți ajungem în rai trezește emoții prin descrierea îndoielilor romantice autentice, universale, în realitatea provizorie a capitalismului timpuriu adus în Polonia din Vest în anii '90. Prezintă perioada de la cumpăna secolelor al XX-lea și al XXI-lea nu prin prisma evenimentelor politice și a emancipării metropolitane, ci descriind cotidianul unui oraș mic, religia populară amestecată cu primii fiori ai sexualității și fascinația muzicală din adolescența milenialilor de azi. Așa cum poate vorbi literatura cea mai bună despre identitate, fără să facă uz de acest cuvânt. Górska scrie cu un limbaj expresiv și bogat, din inimă, dar și cu pătrundere filosofică. Cartea este fără îndoială un clasic al literaturii lesbiene." — Dr Małgorzata Tarnowska-Sikora

Ușurarea pe care o simte Ernest când tatăl său se sinucide nu durează prea mult. În curând descoperă că rănile din trecutul său, cele pe care le credea uitate, sunt mai vii ca niciodată. Ocazia de a locui într-o casă adevărată, așa cum numește el casa pe care o moștenește, îi reînvie dorința care îl însoțește încă din copilărie: aceea de a-și întemeia o familie ideală. Însă neputința de a-și înțelege mama și soția, care insistă să preia controlul asupra vieților lor, influența constantă a tatălui și reapariția unei vechi iubiri zguduie temeliile prezentului său, pe care Ernest intenționează să-și construiască noua și idilica realitate. O casă adevărată se remarcă prin tematica profundă și contemporană, dublată de note de umor și de o tensiune psihologică progresivă ce accentuează atmosfera familiară și dinamică a romanului.

„Toate păpușile bune” este un roman despre Vanja, o milenială care împlinește treizeci de ani și realizează că nimic din viața ei nu este așa cum își imaginase. Nu a devenit o artistă cunoscută, ci este scenaristă pentru telenovele de doi bani, nu are copii, nu este într-o relație, suferă de o anxietate excesivă, iar relațiile cu membrii familiei nu sunt tocmai cele mai bune. Când fosta ei iubită apare la ușa apartamentului cu un bebeluș, Vanja, în ciuda faptului că Svetlana i-a frânt inima, o lasă să rămână la ea o vreme. Acest lucru o determină să-și reevalueze viața. Sfâșiată între dorința de a face ceea ce iubește și nevoia de a supraviețui în Belgradul de astăzi, Vanja își dă seama că trebuie să schimbe ceva. Își dă impulsiv demisia de la telenovela pe care o scrie, iar în același timp proprietarul o dă afară din apartament pentru a-l închiria unui cuplu din Rusia, de la care poate obține o chirie mult mai mare. Svetlana pleacă, o părăsește din nou, iar Vanja rămâne singură și, deodată, se simte ca o fetiță care nu poate avea grijă de ea însăși. În timp ce își împachetează lucrurile, varsă din greșeală apă clocotită pe picior și își provoacă o arsură gravă. Iar atunci se întreabă - a fost cu adevărat un accident? Neștiind ce să facă, Vanja se întoarce să locuiască la mama ei, într-un orășel de lângă Belgrad, unde o așteaptă toate lucrurile de care fugise. „Dacă aș ști să scriu, aș scrie ca Katarina. În spatele acestui gând glumeț care îmi trece prin minte se ascund, de fapt, admirația mea și plăcerea pentru limbajul Katarinei Mitrović, precum și pentru veridicitatea cuvintelor ei. Katarina scrie despre sine, dar scrie și despre mine, despre sora mea, despre mama mea, despre prietenii mei. În timp ce veți citi acest roman, veți avea senzația că a fost scris despre voi.” - Vladimir Tagić, regizor de film „Rapid, captivant, spiritual, expresiv și trăit în profunzime. Toate păpușile bune sunt vii, există, cu mâinile întinse, părul încâlcit, privirea de sticlă și ne râd în față.” - Anica Dobra, actriț

Protagonista pe nume Sisif rătăcește prin iad cu un scaun cu rotile gol și nu știe exact ce caută acolo, în afară de faptul că trebuie să-și ia fiica, care suferă de multiple dizabilități, de la centrul de zi. O misiune care eșuează de fiecare dată, după care se întoarce dezamăgită în apartamentul dărăpănat de la parterul unui complex ciudat. Când gazda ei începe aparent din senin să discute cu ea, începe brusc să își amintească lucruri. Zile sub forma unor simptome bizare este o luptă împotriva plictiselii, o explorare a limitelor maternității, ale speranței și disperării, ale vieții și morții. Un roman care te izbește ca un asasin, în cap și în inimă, cu o precizie neînfricată. – NRC Zile sub forma unor simptome bizare este un roman complex, plin de referințe din filozofie și mitologia greacă. Alegerea lui Baerwaldt de a folosi o formă nemiloasă, fragmentată și un stil nu întotdeauna primitor denotă curaj și originalitate. Cititorul care îndrăznește să se lase purtat de povestea acestei mame, la prima vedere inaccesibile, va fi profund mișcat de acest roman excepțional. – raportul juriului Premiului Literar BNG

„Dispariția unuia din noi nu ajunge la știri, pentru că noi nu reprezentăm o știre. Restul lumii nu se gândește la tine – nici atunci când trag pe nas cocaina de la tine, nici când poartă hainele pe care tu le-ai făcut, nici când te alungă din țara lor.” Asta este povestea lui Alex, un imigrant din Mexic, un băiat retras, stagiar într-o universitate din Țările de Jos, care încearcă să salveze ce mai poate fi salvat. Pentru a trăi, trebuie să vorbească, pentru a supraviețui, nu. Păstrează tăcerea este un roman captivant despre granițe închise și curaj fără granițe, despre puterea limbajului și distincția vagă dintre făptași și victime. Toate personajele din acest roman sunt fictive. Faptele nu sunt. Cartea se bazează pe ani de cercetare și povești ale unor oameni care au fugit sau au fost deportați, oameni care lucrează în domeniul dreptului la azil, profesori din diverse universități (din Mexic), psihologi specializați în traumă, activiști pentru drepturile omului, jurnaliști, persoane care trăiesc în clandestinitate și făptași și victime ale violenței din carteluri și bande. Povestea pune în lumină impactul autorităților (internaționale) asupra indivizilor, precum și asupra violenței asociate drogurilor și asupra violenței sexuale. De asemenea, această poveste cutremurătoare expune relația complexă dintre „țările drogurilor”, precum Mexic, și Europa: un continent care își închide din ce în ce mai des granițele pentru solicitanții de azil și care este, în același timp, un mare traficant și consumator de cocaină. „Un roman magistral. M-a făcut să plâng. Pătrunzător, plin de dragoste și dureros. Sper ca toți oamenii din Țările de Jos să citească cartea asta.” – Nikki Dekker (scriitoare, participantă CELA #2) „Un roman impresionant, fenomenal. Marjolein Visser a scris o carte tulburătoare despre unul dintre cele mai violente sisteme din lume.” – Lex Bohlmeijer, De Correspondent

Roman scris sub formă de policier, Viaţa e a mea descrie relaţiile dintre trei femei de provenienţă socială diferită: Angela Pop, galeristă (şi proaspătă mamă), Greta Roth, poliţist la Omucideri şi Carla [Razia], lucrătoare sexuală. Suferind de depresie postnatală, Angela resimte acut nevoia de control, nevoie care ia forma, finalmente, a unei instalaţii pe care protagonista o concepe, cu titlul „Viaţa e a mea”, dedicată fiicei sale, Eliza, şi surorii sale, Raisa. În planul ei intră Carla, pe care o întâlneşte întâmplător în una dintre ieşirile în oraş, şi un fost coleg de facultate, jurnalistul Lazăr Mitrea. Carla este, însă, şi iubita – pentru o scurtă perioadă de timp – a Gretei, poliţista desemnată să investigheze moartea suspectă a Angelei Pop. Diversele linii narative se ţes în jurul acestei dileme: este moartea Angelei omucidere sau sinucidere? Dacă este crimă, cine este vinovatul? Sunt mai mulţi complici? Suspecţii cazului devin toţi apropiaţii „victimei”. Suspiciunea şi tensiunea, narativă şi între personaje, se menţine până la final, când aflăm că Angela Pop instrumentase toate relaţiile pentru a-şi duce la bun sfârşit planul: instalaţia-manifest. Dorinţa de sinucidere şi semnele degradării psihice ale personajului sunt presărate de-a lungul romanului, însă ele nu duc direct la concluzia că aceasta ar fi fost opţiunea Angelei, aşa încât dilema crimă-sinucidere se menţine până la finalul cărţii. Viaţa e a mea deconstruieşte stereotipurile şi prejudecăţi legate de familie, de gen, de sexualitate sau de tulburări psihice. Romanul se încheie, astfel, cu un manifest care invită la reflecţie, acceptare, înţelegere şi empatie.

Liniuțe este un roman despre Mia și familia ei, care, după independența Sloveniei, au suferit așa-numita „radiere”. Radierea locuitorilor a fost unul dintre cele mai întunecate momente din istoria contemporană a Sloveniei: în anul 1992, peste 25.000 de persoane – în mare parte foști cetățeni ai altor republici iugoslave – au fost radiate în mod ilegal din registrul rezidenților permanenți. Peste noapte și-au pierdut statutul juridic, documentele de identitate și drepturi fundamentale ale omului, devenind astfel invizibili în propria țară. Romanul rupe tăcerea din jurul acestei traume despre care nu se vorbește nici în familie, nici în societate. Povestea Miei oferă o perspectivă intimă asupra unui alt aspect, mai puțin solemn, al independenței Sloveniei și a destrămării Iugoslaviei. Cu un umor rafinat și o voce narativă sensibilă, autoarea dezvăluie modul în care schimbările sociale și politice se reflectă în viața de zi cu zi a individului. Cu acest roman, literatura slovenă oferă, pentru prima dată, o abordare a deciziei politice de „radiere” a rezidenților ne-sloveni din perspectiva unui copil – o fetiță care la început nu înțelege semnificația cetățeniei, a granițelor și a identității, dar care, pe măsură ce crește, conștientizează tot mai bine de ce este important să ai „suficiente liniuțe” pe ultima literă a numelui de familie. Debutul Tinei Perić, deși abordează o temă dificilă – „radierea” – și deși aproape fiecare frază despre acest subiect provoacă durere, nu este totuși o lectură deprimantă. Procedura birocratică denumită în copilăria protagonistei în mod eufemistic „problema cu actele”, nu doar că l-a radiat pe tatăl Miei din registrul rezidenților permanenți și l-a împiedicat să mai poată lucra, lipsindu-l de toate drepturile, ci l-a șters practic și din viața ei. Din fericire, nu definitiv. — Milica Antić Gaber

Cât de departe suntem capabili să mergem unul pentru celălalt? Daniela crește într-o familie în care, în loc de oameni, o îmbrățișează anxietățile. Acestea vin cu o regularitate ciudată – în fiecare august. Zilele însorite nu sunt plăcute pentru ea, ci dureroase. Apoi, când îl întâlnește la facultate pe Ștefan, crede că poate scăpa în sfârșit de verile neplăcute. Nu știe însă că nu poate fugi de trecut. În romanul său, Jakub Stanura abordează într-o manieră originală tema serioasă a gaslighting-ului – o formă specială de manipulare care provoacă victimei îndoieli cu privire la propria raționalitate, memorie și percepție generală a realității. „În cartea sa, Jakub Stanjura dezvăluie într-un mod cu totul excepțional funcționarea relației dintre manipulator și victima sa și expune mecanismele care au condus victima către o relație patologică și o mențin acolo, în ciuda oricărei raționalități.” – Petra Dvořáková, scriitoare „Pentru mine, gaslighting-ul este un coșmar. Ideea că trăiesc ceva și că altcineva mă convinge de contrariu, că inventez sau că delirez, mi se pare îngrozitoare. Prin romanul meu am vrut să atrag atenție asupra acestor tehnici manipulative.” – Jakub Stanjura, autorul romanului

Să păstrezi tăcerea și să fii complice? Sau să te adresezi justiției și să îți fie frică de răzbunare? Mateo se întoarce în casa părintească din Madrid după ce a fost concediat de la biroul de arhitectură la care lucra în Barcelona. Din întâmplare, găsește un pistol printre lucrurile lui Juan, tatăl său, și bănuiește că acesta a avut legătură cu un atentat al ETA petrecut acum douăzeci de ani în cartier. În paralel, cititorul află povestea lui Malen, care, în anul 2000, a planificat asasinarea unui judecător în același cartier, dar a cărei înfăptuire a avut un deznodământ neașteptat. Ancheta desfășurată de Mateo pentru a afla adevărul îl conduce către descoperirea unor secrete ascunse care ar putea distruge iremediabil viața sa și a celor dragi. Bazându-se pe povestea unui atentat real petrecut acum douăzeci și cinci de ani la Madrid, Antonio Lleras abordează în primul său roman tema ispășirii, a posibilității de a-ți schimba viața și modul în care, la zeci de ani după dispariția ETA, victimele și călăii încearcă să-și reconstruiască existența după un trecut comun marcat de violență și răzbunare.

Invizibili este un roman despre neacceptarea celor diferiți, în care copiii își imaginează propriii părinți. O tânără care a crescut într-un orfelinat încearcă să-şi depășească traumele copilăriei. După o serie de despărțiri, o întâlnește pe Dara – o fetiță abandonată, în care se recunoaște. Se atașează de ea și decide cu orice preț să găsească o cale de a-i oferi viața pe care ea însăși nu a avut-o niciodată. Este un roman despre oamenii de la marginea societății. Diferite fire narative se împletesc pentru a spune o poveste comună: cea a invizibilității. „Un roman despre oamenii de la marginea societății..., care te ia de gât.” Georgi Gospodinov, autorul romanelor Fizica tristeții și Refugiul timpului „Puțini sunt cei care pot reda fără niciun fel de pretenție viața celor care au trecut printr-un orfelinat, mai ales în perioada de tranziție, și destinele lor ulterioare. De fapt, mai general spus, fiecare dintre noi este un copil abandonat, dar cei despre care povestește autoarea sunt cu adevărat invizibili pe harta socială. Natalia Deleva înlătură de pe chipurile lor toate clișeele cu care i-am pângărit. O carte dificilă, importantă, cu adevărat importantă.” Marin Bodakov, ziarul Cultura “The narrator in Four Minutes (Invizibili) collates excerpts from news articles, listens to her own (internal) voice, to the stories of people she meets on the way, looks into the past, confronts traumas and, pulling the reader out of their comfort zone, asks important questions about our world, about life in exile, about people who are excluded, abandoned, homeless. A beautiful, intricately woven and exciting book.” Wioletta Greg, author of Swallowing Mercury

Viața Aloisiei, o hangiță văduvă, se schimbă complet în clipa în care fiicei ei, Krista, i se arată Fecioara Maria într-o pădure. Deși nimeni în afară de Krista nu a văzut-o, vestea despre apariție se răspândește rapid, mulțimi de oameni încep să vină în această regiune uitată, iar hanul – plin de datorii – începe în sfârșit să prospere. Krista este în egală măsură adorată și urâtă de cei din jur. Nici măcar Aloisia nu știe de partea cui să fie. Este fiica ei o vizionară sau o mincinoasă? Și oare într-adevăr Fecioara Maria se înfățișase în pădure sau este ceva mult mai înfricoșător? Povestea despre iubire, credință și voință nesfârșită se bazează pe evenimente reale care au avut loc în secolul al XIX-lea în regiunea Broumovska. „Povestea plină de culoare oferă tot ceea ce eu, personal, aștept de la un roman: suspans, relații complexe între personaje, ritm alert, dar lasă în același timp suficient spațiu pentru a reflecta asupra normelor sociale care au însoțit lupta dură pentru emanciparea femeilor.” – novinky.cz

În Precum animalele, o femeie analizează ce i s-a întâmplat după nașterea primului copil – o experiență atât de sumbră, încât femeia se revoltă împotriva limbajului și a semnificației. Își caută alinarea în lumea animalelor, mituri antice, fotografii, e-mailuri, chiar și în listele de cumpărături din timpul sarcinii. Cum devii mamă la mult timp după ce ai dat naștere copilului tău? Și cum lipești la loc crâmpeiele unei persoane, după ce s-a năruit? „O poveste tulburătoare, care îl pune pe gânduri pe cititor. O splendidă deznădejde.” – NRC Handelsblad ***** „Lieselot Mariën debutează cu un roman foarte puternic și crud despre maternitate. Precum animalele e atât raportul unei căutări existențiale, cât și o operă sclipitoare a limbajului.” – De Tijd