Sara tocmai a împlinit nouăsprezece ani și, din cauza unei traume reprimate din trecut, simte o teamă tot mai mare că va muri în acest an. Din acest motiv, ceea ce ar trebui să fie cea mai lipsită de griji vară din viața ei, între liceu și facultate, o petrece sub umbra anxietății. Iese cu prietenii prin cluburi alternative, încearcă să se împace cu fostul ei iubit, Viktor, bea mult și își dorește să fie remarcată de toți, deși, în esență, este retrasă. Totul se schimbă după ce, într-o încăpere întunecată a unui club, Sara are prima viziune, în care trauma din trecut prinde din nou viață - se reîntâlnește cu Lara, verișoara ei de nouăsprezece ani. Sara se trezește în dimineața următoare cu o senzație de furnicături în mână, care se extinde, iar ea descoperă că suferă de o boală nenumită, cu care va putea trăi normal, dar care o va însoți pentru totdeauna. Primind primul indiciu că teama ei de moarte este justificată, Sara începe, cuprinsă de panică, să analizeze obsesiv acest concept, propriul corp ca pe ceva fragil și trecător, iar prin aceste gânduri se maturizează brusc. Începe cursurile pregătitoare pentru pictură, unde îi cunoaște pe Tisa și Balša, doi tineri excentrici, amândoi marcați de întâlniri cu moartea și de traume îngropate. În Tisa, Sara găsește un model, iar de Balša se îndrăgostește. Prin relația cu ei, Sara se confruntă cu prezentul, viitorul și trecutul ei — cu tragedia familială care i-a marcat întreaga copilărie: moartea verișoarei sale, Lara. „Vulnerabil și puternic, jucăuș și neliniștitor. Romanul excepțional al Nađei Petrović începe ca o dramă adolescentină de maturizare, dar se transformă rapid într-o confesiune intimă captivantă, aerată și poetică, în același timp emoționantă și dureroasă. Este o poveste despre fragilitatea profundă și esențială, despre frica de moarte, dar și despre frica de viață.” - Srđan Golubović „Narațiunea Sarei, digresivă, adesea colorată de un umor ușor, autoironic, nu este vocea literară stereotipă a unui adolescent. Digresiunile ei se coagulează adesea în imagini lingvistice surprinzătoare, care capătă și un echivalent “exterior”: neoptând pentru o proză strict realistă, autoarea introduce în roman motive fantastice importante și întregi scene onirice, integrându-le armonios și foarte funcțional în narațiune și folosindu-le ca elemente structurale semnificative ale întregului.” - Comunicatul juriului format din prof. dr. Jelena Panić Maraš, prof. dr. Predrag Petrović și dr. Tijana Tropin, la acordarea premiului „Grozdana Olujić” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2023

Ця книга короткої прози — свідчення солдата про досвід великої війни. Віра на фронті, братерство між військовими, страх і надія, смерть і Любов. Автор пропрацьовує власні травматичні спогади, але текст може стати психотерапією не лише для нього, а й для читачів. Автор говорить про себе, переповідає реальність та сни, але передовсім фіксує життя на межі. Розповідає про людей великої Любові, на яких все й тримається. Тут обʼявляється Господь Окопний, починається Найновіший Завіт, стає опорою українська культура в рюкзаку, а визнані метри воєнної літератури не витримують випробування реальністю. Їм про нас, українців, нічого не відомо. Про себе можемо говорити тільки ми, бо на Східному фронті все змінилось. І Артур Дронь говорить про це відверто і прямо. Як говорять ті, які були на межі. І повернулися.

Star je 24 let, je pol Neapeljčan in pol Madžar, študiral je v Bologni, rad bi bil režiser in še vedno čaka, da bo našel svojo pot: to je uvodni oris protagonista knjige Bom kratek, sijajnega prvenca Davideja di Lorenza. Ime mu je Davide, tako kot avtorju romana, in prvič ga srečamo v Budimpešti, mestu, v katerem se je rodila in odrasla njegova mati. Zapustil je Italijo, prijatelje, družino, in čeprav mu življenje v tujini ne prizanaša z grotesknimi avanturami, je njegov vsakdan dremoten in potepuški. Selitev v Berlin ne bo spremenila stvari, ki se bodo začele premikati, šele ko bo sprejet v filmsko šolo in se bo preselil v Rim. Predel Pigneto, preplesane noči (in neverjetni povratki, ki jim sledijo), utrujenost in nova poznanstva bodo prispevali k ponovnemu prebujenju Davideja, ki si glavo razbija z eno samo skrivnostjo: z razbitim jajcem, ki se brez smisla, a vedno pogosteje pojavlja na stopnišču. Davide Di Lorenzo z ironično zvestobo opisuje vsakodnevno življenje fanta na pragu odraslosti, tako domačo in melanholično dimenzijo kot brezkončne rimske večere ali pivske zabave po vsej Evropi. Bom kratek je razposajen in ganljiv roman, ki ohranja razmajan ritem in svežino dvajsetih let.

Minilo je že nekaj let, odkar sta Luke in Elie prvič stopila na tla Rdečega planeta. S sajenjem višenj na Marsu, ki zaenkrat edine uspevajo na tem turobnem planetu, začneta oče in hči razburljivo iskati skrivnosti, vkopane v plasti rdečkastega prahu. Drevesa, polna temnordečih plodov, rastejo pod stropi vseh specializiranih rastlinjakov, razen v enem – Območju 24. Medtem ko se notranjost njunih astronavtskih oblek vse bolj polni s samoto, strahom, nerazumevanjem in žalostjo, ju tragični dogodki iz preteklosti še kar pestijo kot mrakobne meglice Marsa. Čeprav se pogosto prisilita, da ne bi razmišljala o domu, ki sta ga začasno zapustila, je iskre njunih zgodb in spominov nemogoče popolnoma ugasniti – vlečejo ju k pomembnim podrobnostim in dogodkom, ki so oblikovali njuni življenji. Zakaj je pomemben način, kako Elie je višnje, in katero drevo je Luke posadil, ko je bil majhen? Ali so lahko stara kmetija, sadovnjak, bližnje jezero, zamrli vaški semenj in mreža prepletenih kanalov in gozdičkov skelet in življenjski sistem družine? Boris Džinić v svojem debitantskem romanu spretno prepleta preteklost in sedanjost svojih junakov in prinaša ganljivo zgodbo o moči spominov, ljubezni, trpljenju in neločljivih vezeh med ljudmi. Območje 24 nas spominja, da je tudi na najtemnejšem mestu možno ohraniti veselje življenja in vero, da se je k tistemu, kar nas čaka, vredno vrniti.

Тази книга с кратка проза е свидетелството на един войник за опита му от голямата война. За вярата на фронта, братството между военните, страха и надеждата, смъртта и Любовта. Авторът преработва собствените си травматични спомени, но текстът може да се превърне в психотерапия не само за него, а и за читателите. Авторът говори за себе си, преразказва реалността и сънищата, но преди всичко запечатва живота на ръба. Разказва за хората с голямата Любов, върху плещите на която всичко. Тук се появява Окопният Господ, започва Най-новият Завет, украинската култура в раницата става опора, а признатите майстори на военната литература не издържат изпитанието на реалността. Те не знаят нищо за нас, украинците. За себе си можем да говорим само ние, защото на Източния фронт всичко се промени. И Артур Дрон говори за това открито и директно. Както говорят онези, които са били на ръба. И са се върнали.

Ficțiunea istorică „Exodul mieilor” pornește de la urmările masacrului comis asupra unei comunități din vestul României, imediat după semnarea Dictatului de la Viena, în anul 1940. Începutul celui de-Al Doilea Război Mondial îi găsește pe Domnica și pe frații Romi și Miculuș la castelul familiei Teleki, acolo unde muncesc ca servitori. Imediat ce află că satul lor a fost atacat, ei pornesc la drum pentru a-și salva mama. Doar că singura cale de scăpare de trupele horthyste înarmate este rețeaua de tuneluri subterane săpate între cetățile Transilvaniei (la începutul cărții există o hartă a acestei rețele), în care refugiații români își caută familiile și calea spre libertate. În Subtărâm au loc confruntări de tot felul, pentru că nu toate galeriile au fost finalizate, proviziile din cămări lipsesc, iar o iscoadă trimisă de maghiari strecoară la interior un sac cu dinamită. În paralel cu drama refugiaților se împletește și povestea de dragoste dintre Romi și Domnica, care se rătăcesc unul de celălalt. Domnica rămâne ostatică într-un cătun locuit de un grup de spioni ruși, în timp ce Romi e urmărit de fiul contelui Teleki și de soldații acestuia. „Exodul mieilor” nu este doar o poveste alertă despre drumuri și hotare, ci și genul de roman care deschide dialoguri pe teme precum exilul, memoria colectivă și drepturile femeilor, îndemnându-ne la final să ne întrebăm: ce preț suntem dispuși să plătim pentru libertate și ce moștenire alegem să lăsăm generațiilor viitoare?