View Colofon

Sincer să fiu, draga mea, mă doare-n cot

Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Marek mă prăvălește pe pat, iar ceea ce îi străbate chipul, în combinație cu felul cum mă strânge în brațe, îmi provoacă pierderea completă a simțului orientării, de parcă în clipa aceea patul nostru ar fi fost o avalanșă în adâncul căreia, cufundată și prăbușindu-mă prin forța pasiunii lui, nu mai înțelegeam ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Dar toate acestea, strânsul în brațe și expresia de pe chipul lui, durează cel mult o clipă; în momentul următor, mă extrage din avalanșa aceea și, deși rămân în poziție orizontală, acum este suspect de clar ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Și de-abia acum înțeleg, de-abia acum ajunge la mine, dar tot așa, doar pe jumătate, doar îmi fulgeră prin minte, ca atunci când cineva aprinde dintr-odată o lumină și o stinge încă și mai repede. Știi că ai văzut ceva, doar că nu ești foarte sigur ce anume a fost; iar senzația nu va dispărea odată cu stingerea luminii, ci va rămâne suspendată undeva în spațiul acela. O cauți în zadar și, odată cu trecerea timpului, te întrebi din ce în ce mai des: oare s-a întâmplat cu adevărat ceva? Sau a fost numai o iluzie optică? Îmi caut pe pipăite drumul prin acest tunel nesuferit, la capătul căruia nu se întrezărește nicio luminiță, iar în creierul meu informația refuză să se compileze în forma unui cod inteligibil. Este un cifru alcătuit numai din cifre de zero și unu, dar ce să fac eu cu ele, cu ce mă ajută?! 
Trebuie să derulez din nou în minte tot ce s-a întâmplat. Să apăs butonul de stop. Și să măresc imaginea. Să cercetez în detaliu acel colaps gravitațional de o clipă. Compoziția acelui element străin într-un trup care îmi este atât de familiar. Nuanța aceea pe care nu o pot numi, pentru că nu a constat în nimic concret, nu, nici într-o grimasă, nici într-o clipire, nici într-o încrețire a nasului sau în spațiul propriu-zis al acelei strângeri în brațe – nu, nimic de genul acesta. Dar ceva a fost. Ceva! Da, a fost ceva, ceva străin. Oare chiar a fost ceva?... Și dacă sunt complet pe dinafară, dacă înțeleg lucrurile aiurea? Dacă sunt paranoică, fiindcă el n-a mai fost acasă de atâtea zile, iar simțurile mele n-au apucat să se adapteze prezenței lui, în timp ce el, excitat la culme, deja mă strângea aproape și mă îmbrățișa cu pasiune? Nu știu. Tunelul.
Dar Marek se sprijină deja într-un cot lângă fața mea, iar limba lui îmi lasă o urmă umedă și fierbinte pe gât. Știu că e prea târziu și că s-a ajuns prea departe, că oglinda retrovizoare nu-mi mai spune cu precizie dacă am călcat o pisică sau o cârpă veche. În schimb, corpul și capul îmi atârnă inerte și nu am ce să fac. Mă rog, ceva tot aș putea să fac. Marek își freacă bazinul de al meu și, prin pantaloni, lovește exact la țintă. Mâna lui îmi strânge pielea pe sub cămașă și respirația lui răsunătoare se îneacă undeva între urechea mea și pernă. Iar eu mă gândesc la cifre de unu și de zero, mă gândesc la acea constelație de acum câteva clipe, mă întreb dacă ar trebui să-l opresc în acest moment și să-i spun ce am văzut și am simțit, deși nici măcar nu știu exact ce și dacă a fost, sau dacă e bine să continui ce fac acum. Procesul de decizie durează și, în paralel, îmi ridic din reflex pelvisul pentru ca lui să-i fie mai ușor să-mi scoată chiloții.
Și apoi îmi amintesc de Eliška. Cum spunea, cu chipul pe jumătate mascat de o sticlă de prosecco: 
— Îl simțeam ca pe un străin, nu știu... De parcă m-aș fi culcat cu altcineva.
— Înseamnă că nu era în elementul lui, am zis eu atunci. Se poate întâmpla uneori ca, pur și simplu, omul să fie cu gândurile în altă parte...
Mâna lui Mark îmi împinge mâna sub pantalonii lui scurți.
— Nu, nu asta am vrut să spun, nu așa s-a întâmplat. El... nu în sensul ăsta era absent... Dimpotrivă. 
Eliška trage adânc aer în piept și întinde mâna după sticlă pentru a-și turna în pahar, în timp ce rostește: 
— Parcă era scăpat din lanț. 
Mă mușcă slab de sfârc, mă doare puțin. Oare m-a mai mușcat vreodată de sfârc? Nu reușesc să-mi amintesc!
— Și de ce te afectează chestia asta? Mai degrabă ar trebui să fii mulțumită, nu? încerc eu să detensionez atmosfera, dar Eliška nu mă ascultă. 
— Nu ar conta dacă... dacă totul nu ar fi atât de... altfel.
— O fi văzut ceva în vreun film porno. O fi vrut să încerce și el.
Corpul lui Mark mă apasă mai greu.
— Nu mă înțelegi, face ea cu mâna a lehamite. 
— Nu știu, na... doar că... 
Văd pe chipul pe Eliškăi lupta cu acele gânduri și cuvinte care îi stau pe limbă, dar până la urmă nu termină propoziția. A pierdut lupta. Deși mi-era clar ce gânduri o chinuiau, și deși îi era și ei clar că mie îmi era clar, nu a rostit niciun cuvânt. Cred că înțeleg de ce. Uneori, lucrurile se împlinesc prin simplul fapt că sunt rostite cu glas tare.
Marek pătrunde în mine ca un pește plutind între două ape. Și în acel moment este el, Marek al meu, de data asta îl recunosc fără probleme. Pentru că tocmai în asemenea momente îmi pare întotdeauna vulnerabil. Lipsit de apărare. Un băiețel care trebuie să se ascundă repede-repede. E în mine, mișcările lui se opresc pentru o clipă, iar eu îl cuprind cu coapsele. Sunt pe jumătate excitată și pe jumătate încă în tunel.
Ciudat, nu-mi amintesc ca după aceea eu și Eliška să mai fi vorbit vreodată despre asta. Ea nu a mai adus vorba și nici eu nu am mai întrebat-o. Parcă nu am fi discutat niciodată despre asta. Mai mult, poate că în capul ei se cristalizase ideea că nu ar fi trecut niciodată prin acea experiență ciudată alături de soțul ei.
Străbat tunelul, pătrund în întuneric, în întunericul deplin. În fața mea nu-i nimic, dar când mă întorc văd că ceva se mișcă în spate. Privesc și văd limpede niște scări și pe Clark Gable coborând pe ele. Respectiv pe Rhett Butler purtând o valiză pe care încearcă să i-o smulgă din mână o Scarlett O’Hara cu fața umflată de plâns. Greu de spus ce caută aici, în tunel, dar îmi amintesc exact scena. Când am văzut-o prima dată, cred că nici nu eram încă la școală. Mama pregătea prânzul, în timp ce la televizorul mic de pe frigider rula Pe aripile vântului. Eu mă jucam sau desenam lângă vechea ei mașină de cusut și, în paralel, priveam fascinată această scenă. Poate că se ceartă, mi-a trecut prin cap, dar nu eram sigură. Pentru că, dacă se certau într-adevăr, se certau cu totul altfel decât ai mei. Mama nu se milogise niciodată ca Scarlett, iar tata nu avusese niciodată grimasa aceea care impune distanța. Nu-mi aminteam ce-și spuneau în film, nu știu dacă pe vremea aceea atașam cuvintelor semnificații, îmi amintesc doar energia ciudată pe care o percepeam din comportamentul lor. Și, de asemenea, că ea plângea și alerga după el, în timp ce el o măsura un pic de sus cu privirea lui de vulpoi, fără a se manifesta agresiv și fără a țipa la ea, ci doar croindu-și drum cu valiza către ieșire. Până când, în cele din urmă, chiar a plecat. Imediat m-am întins spre mama și am întrebat-o dacă a divorțat de ea. Mama mi-a răspuns că nu, că doar a plecat și asta-i tot.
— Dar s-au certat!
— Asta fiindcă ei o să-i fie dor de el.
— Păi și atunci el unde s-a dus?
— Păi, unde... la muncă.
— Și atunci la ce-i trebuia valiza?
— Valiza? Păi, îi trebuia... fiindcă... pleca într-o călătorie de afaceri.
Nu mi s-a părut prea convingătoare explicația, dar până la urmă am înghițit-o, doar venea de la mama. Sau, mai bine zis, am vrut s-o înghit fiindcă venea de la mama. Poate că oamenii, prin însăși natura lor, au încă de la o vârstă fragedă tendința de a se minți conștient și asumat doar pentru a nu se chinui, pentru a-și elibera mintea de îndoieli.
Capul și trunchiul lui Mark se ridică ușor atunci când, întins asupra mea, își îndreaptă puțin poziția. Îmi cere să mă întorc. Mă uit la el și încerc să-mi dau seama dacă mi-a spus asta ca Marek al meu, așa cum îl cunosc, sau ca alt Marek care nu demult, poate chiar ieri, și-a tras-o cu altcineva. Dacă nu vrea să mă privească în față? În schimb, poate că vrea pur și simplu să-și imagineze pe altcineva. Marek își repetă solicitarea, iar eu mă așez în patru labe și aștept să mă posede din această poziție.
Ar putea să pară că am dat în tunel peste Rhett Butler și peste minciuna străvezie a mamei tocmai pentru că Marek se întorsese acasă după atâtea săptămâni. Dar mă îndoiesc, nu, nu de aceea se află Rhett acolo cu valiza sa, nu de aceea coboară în fugă treptele, nu de aceea mă iscodește cu privirea lui de vulpoi... Aici e altceva la mijloc, întrucât povestea mea – și a mamei – despre Pe aripile vântului nu se termină aici. Aproape treisprezece ani mai târziu, când eram în anul de absolvire, eu și o colegă de clasă trebuit să elaborăm pentru ora de istorie un proiect despre Războiul Civil din Statele Unite. N-aveam de ce să nu fi folosit drept referință o carte și un film cu care nu mai luasem contact de la vârsta de cinci ani, dar pe care, știam sigur, n-aveam să-l uit niciodată. În schimb, colega mea a fost cea care a subliniat că cea mai relevantă în istorie a rămas numai ultima propoziție din film a lui Rhett Butler. Desigur, habar nu aveam despre ce vorbea.
— Păi, se milogește aia acolo și-l tot roagă să n-o părăsească, iar apoi îi spune: „Ce mă fac eu fără tine? Cum o să trăiesc de-acum încolo?“... Sau așa ceva... Ei, și el se uită la ea și-i răspunde: „Sincer să fiu, draga mea, mă doare-n cot.“ 
— Stai un pic, mă bag eu, cum adică să n-o părăsească, doar el a plecat la muncă, nu? 
— Care muncă? 
Colega se uita la mine ca la o proastă. 
— Cum să plece la muncă?
Mâna dreaptă a lui Mark îmi apucă un sân, iar cea stângă îmi aterizează pe șold.
Auzi, care muncă... Am ridicat din umeri. Tocmai mă pregăteam să scot la bătaie argumentul cu călătoria de afaceri, că de-aia-i trebuia valiza, dar din fericire am înțeles totul înainte să-mi dau drumul la gură. Ce prostie! Am izbucnit în plâns. Colega mea de clasă nu a înțeles nimic – și nu o învinovățesc. În acel moment, mama era deja moartă, așa că n-am putut s-o confrunt cu minciuna, s-o învinovățesc. Bănuiesc că aș fi putut trece peste asta, spunându-mi, ca un adult, că mamei pur și simplu i-a fost milă de mine atunci, nu voia să-mi pară rău pentru chestia aia. Dar nu am fost deloc în stare să percep lucrurile în acest fel. Poate că nici nu-i păsa de mine, ci doar de liniștea ei, întrucât știa că, dacă mi-ar fi confirmat bănuiala, aș fi bocit toată ziua, deoarece filmele aveau asemenea efecte asupra mea. Poate că nu mi-a spus adevărul pentru că voia să termine de gătit supa de roșii în liniște și nu să-mi șteargă mucii de pe bot. Dar nici nu și-a dat seama ce provocase! La urma urmei, aș fi putut trăi cu această impresie eronată până la sfârșitul zilelor mele! Și ar fi fost doar vina ei! Pentru că intuiția îmi sugerase încă de atunci care era adevărul. În schimb, mă lăsasem îmbrobodită. Păcălită. Și apoi, după atâția ani, adevărul a ieșit brusc la suprafață! Dar ce mă fac eu acum cu mama? Ce să fac acum cu un astfel de adevăr? De ce a fost nevoie să se întâmple așa? Cifre de unu și de zero.
Dacă nu m-aș fi apucat niciodată de acel proiect școlar...
Sudoarea lui Mark îmi picură pe șolduri. Funcționăm ca o mașină perfect asamblată și reglată. Îmi întorc capul peste umăr, vreau să mă uit la el acum. Îmi surprinde privirea și mă apucă ferm de fund cu ambele mâini. Mă întorc în poziția inițială. Mișcările lui Mark se accelerează. Și apoi se oprește.
Un oftat de ușurare undeva deasupra mea.
Își slăbește strânsoarea și eu mă las pe burtă. Marek alunecă peste mine.
Respiră. Respir.
Mă uit din nou la Rhett Butler stând în prag cu o valiză în mână. Îmi zâmbește. Îi fac cu mâna în semn de rămas-bun. Pleacă într-o călătorie de afaceri.

More by Mircea Dan Duță

Stația de epurare a apei

Se plimba încetișor încolo și încoace prin fața unui grup de barăci de șantier, frecându-și mâinile reci una de cealaltă. Doi cormorani planau ușor în depărtare, deasupra râului. După câteva minute, a început să se uite în jur și a verificat SMS-ul pe care îl primise cu o zi în urmă. „Buna, Petra, actiunea statia de epurare maine la opt. Intalnire in fața podului, in dreptul grupului de baraci A.“ L-a mai citit de trei ori înainte ca lumina afișajului să se stingă. Vechea stație de epurare și cea nouă, care își disputau gunoiul provenit din întregul oraș, erau plasate spate în spate pe o insul...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Anna Háblová

Orașul străin

Amsterdamul era plin de culoare și capricios în pragul toamnei. Vremea se schimba clipă de clipă, soarele alterna cu ploaia într-un ciclu continuu, ce se repeta iar și iar, precum Ave Maria în timpul rugăciunilor care compun rozariul. Am stat sub un pod, așteptând ca una dintre scurtele furtuni să se oprească. Plănuisem o excursie cu bicicleta prin Amsterdam. Voiam să văd faimoasele poldere, canale de apă ce se încrucișează pe pajiștile de un verde intens, dominate de morile de vânt care-și întind palele precum brațele unor sperietori de pe câmp. Ar fi trebuit să fie prima mea călătorie în nou...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Anna Háblová

Fata care aduce moartea

Întrerupere pe traseu Sinuciderea prin strangulare este relativ rară. Obiectul care cauzează moartea este de obicei răsucit de mai multe ori și câteodată susținut de alt obiect moale. Din cauza iritării nervului vag și a creșterii presiunii asupra arterelor carotide, în timpul strangulării se limitează drastic fluxul de sânge către creier și se închide tractul respirator. Numai că, de obicei, laringele nu este complet închis, iar din acest motiv moartea durează mai mult decât aceea prin spânzurătoare, cu excepția cazului în care se ajunge la pierderea cunoștinței și la relaxarea tensiunii în ...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Adunăm forțe pentru a o lua la fugă

[...] Lipsit de experiență, am intrat în club la scurt timp după ora deschiderii, când, prin cârciumile din jur, tinerii abia intrau în starea de spirit corespunzătoare. Deocamdată, pe ringul de dans pustiu se rostogoleau numai efectele de lumină, iar setul tehno introductiv al DJ-ului amintea mai degrabă de mantrele unui călugăr budist decât de vreo chestie satanică. După strălucirea umedă a podelei, era clar că o firmă de curățenie trecuse pe acolo cu o jumătate de oră în urmă. Ca atare, am meditat un timp asupra dimensiunii iluzorii a destinului uman, mergând din când în când la bar pentru ...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Ondrej Macl

Un automobil din Grecia antică

Era o zi fierbinte de iunie. Doar că nu se numea iunie, ci, după caz, fie thargelion, fie skirophorion. Două personaje părăsiseră meterezele cetății ateniene și, purtând o conversație prietenească, porniseră la o plimbare în mijlocul naturii, de-a lungul râului Ilisos. Discutau mai ales despre dragoste. Cel mai tânăr dintre ei, un băiat, avea cu sine copia unui discurs al altcuiva despre răul pe care îl reprezintă iubirea, ceea ce, de altfel, credea el însuși. De fapt, vorbea numai despre acel discurs străin. Bărbatul mai în vârstă care îl însoțea nu-i dădea dreptate în sinea lui, dar exaltar...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Ondrej Macl
More in RO

Portretul

Casa avea o ușă de stejar și o fațadă impunătoare, fără plăcuțe cu nume. Până să coboare David a trecut ceva timp, mi-am lăsat privirea să cuprindă strada. Era pașnică și albă, de necomparat cu cartierul de lângă canal unde locuiam noi, Sam și cu mine. Oscilam între visare și ranchiună, așa cum se întâmpla adesea când mă confrunt cu lucruri pe care nu mi le permit.     David a deschis ușa și mi-a zâmbit. Avea cămașa descheiată. Am urcat scara în urma lui și i-am simțit mirosul, nuci și terebentină, apoi m-a poftit din nou înăuntru. Atelierul era la fel de dezordonat ca data trecută, dar parcă ...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Hannah Roels

Exilul

Patul era ca o corabie care străpungea apele nopții. Ei doi, îmbrățișați, aveau textura unui val întunecat, străfulgerat când și când de câte o rază de lumină.Corabia plutea lin și misterios, iar în jur peisajul era doar întinderea nesfârșită a apelor, fără însă ca aceasta să fie înspăimântătoare. Se regăsiseră de puțin timp.  Câteodată se jucau tenis. Câteodată chiar mai beau și o bere după. Astfel de tovărășii efemere se legau de multe ori între angajații singuratici care fuseseră transferați în acel oraș. În general, preferau să transfere necăsătoriți. Totuși, curios lucru, rareori aceștia...
Written in RO by Anna Kalimar

Tatăl nostru

Întregul corp al fratelui meu vitreg s-a modelat după nepăsarea lui. Picioarele, ușor curbate și băgate-n niște blugi șterși, se termină cu tălpi pe care în timpul mersului abia și le ridică de jos, motiv pentru care prezența lui vine mereu la pachet cu un zgomot de picioare târâite. Partea de sus a corpului îi seamănă cu o ruladă de înghețată fleșcăită, așezată pe mijlocul lui. Are umerii adunați și brațe deșirate pe care nu le ridică decât dacă e absolut necesar. Dar ceea ce-mi iese în evidență prima dată atunci când apare în ușa locuinței lui de familie, sunt sprâncenele și colțurile gurii....
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Lotte Lentes

Reuniunea

Gata. Mi-am strâns bagajul, costumul în husă, limba de pantofi și am predat cheia. Până acasă am de condus șase ore, însă drumul e mai scurt la întors. Cobor geamul și, cu capul afară, străbat tot mai repede bulevardul principal al orașului. Răcorit de seară și de viteză, aerul îmi rade obrajii și-mi amintește de asprimea unui burete demachiant. Am un ten sensibil și nu suport ușor tratamentul de care au parte prezentatorii de știri ca să nu apară ca o lună plină pe sticlă – să li se aplice pe față un strat de pudră, care apoi să fie răzuit cu acei bureți scămoși. Când n-am mai suportat senzaț...
Written in RO by Alexandru Potcoavă

Trilogia sexului rătăcitor

În fața porții lui tanti Nicoleta era multă lume venită să-l petreacă pe nea Titi pe ultimul drum, care nea Titi, chiar dacă le avea el cu băutura, era om de nădejde, om de veselie, mare necaz pe nevastă-sa, oameni tineri, nu știi niciodată ce-ți aduce Dumnezeu, dar uite că a avut nevastă-sa grijă de el, toată ziua îi ținea compresă rece pe frunte, și l-a dus la toți doctorii, și uite și-acum, cu ce fală îl petrece, să vezi sicriul din ce lemn frumos, paltin pare-mi-se, și a pus femei de-au gătit pentru pomană timp de trei zile, și s-a dus la popa Cristea singură și i-a bătut în poartă, și l-a...
Written in RO by Cristina Vremes

Strâmbi

În seara aceea mă striga și nu părea că are de gând să se oprească. – Mamă. Mamă! Rostea cuvântul astfel, oferindu-mi-l mie și încă perii în timp ce se ghemuia în întunericul de ceară, înțesat de jucării (sin gura lui posesiune). M-a strigat din nou, ridicând mai mult vocea, iar eu  mi-am abătut privirea și am mângâiat fundul paharului cu whisky până ce  umezeala a trecut pe buricul degetului.  Cuvântul era bine cusut de creierul lui de când era bebeluș. Am încremenit cu privirea ațintită la forma irizată și încăpățânată a  picăturii. Nu era o crimă să-l las să învețe ce înseamnă frigul sau cu...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira