View Colofon
Original text "SKOROSMRTNICA" written in SR by Ana Marija Grbic,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Aproape mortală

Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic

Disclaimer: Aproape mortală este o colecție de proză scurtă formată din șase cicluri („O veste neobișnuită“, „Păsările nu zboară peste mahala“, „Schițe din microbuz“, „Aproape mortală“, „Pe gură“, „Nu contează că ne-ați bombardat“). Fiecare ciclu conține cinci proze scurte, în care sunt comprimate personaje și evenimente cu final deschis, adesea fără introducere și interconectate spațial. Ca întreg, colecția Aproape mortală tratează cu umor și ironie o serie de subiecte grave din viața de zi cu zi a personajelor aflate în situații-limită, într-o anumită perioadă istorică sau intimă.

Păsările nu zboară peste mahala

Toate casele de cultură de la sate s-au transformat în magazine în fața cărora trei sau patru inși în papuci de cauciuc Abibas stau și beau bere. Unul spune că politicienii sunt de rahat, altul înjură, al treilea scuipă, iar al patrulea, dacă există, doar apasă liniștit cu piciorul în pământ capătul unui jgheab vechi. Nu-l vei întâlni niciodată într-o astfel de companie pe Jovan Vokanović, singurul fiu al unei familii înstărite din Desimirovac, aproape absolvent de facultate, cu interese fine și vacanțe de vară petrecute pe litoralul grecesc. Jovan nu-și face cumpărăturile în magazinul înțesat de produse locale de mâna a treia, dintre care probabil cel mai dezgustător i se pare cofrajul cu ouă pline de rahat, pus chiar lângă casa de marcat. Însă, când îi e lene să meargă la oraș să cumpere produse de calitate de la distribuitori germani și francezi, despre care el, economist cu facultatea aproape terminată, știe multe, își face curaj și trece printre rafturile ponosite. Lui Jovan i-ar fi mult mai ușor dacă n-ar trebui s-o întâlnească de fiecare dată pe casiera Jagoda Velikić, înaltă ca crucea din fața bisericii din Desimirovac și neagră ca întunericul de iarnă din Opornik. Dantura ei cariată, galben-negricioasă, a fost prima pe care limba lui Jovan Vokanović a atins-o și, ciudat, de fiecare dată când se uită la el, își amintește de seara din clubul de biliard și se cutremură la gândul că ar fi putut rămâne împreună și că acum ar fi trebuit să-i sărute gura stâlcită. Chiar așa a formulat în gând, gura stâlcită, încercând să dezlipează bancnotele una de alta și uitându-se mai degrabă la ouăle pline de rahat decât în ochii triști ai Jagodei Velikić. Iar privirea ei, care în fiecare zi aluneca jucăuș peste clienți ca să prindă bancuri mai mult sau mai puțin porcoase, se întuneca și se lipea de podea de fiecare dată când Jovan pășea în magazin. De fapt, Jagoda era sigură că-i recunoaște mașina doar după mirosul benzinei, știa dacă o să intre sau nu după sunetul pe care-l face când parchează și, cel mai rău, în ciuda privirilor lui disprețuitoare, Jagoda nu putea să își sufoce fluturele dintre ovare, care își fâlfâia de fiecare dată aripile-i întărite în pântecul ei. Simțea că Jovan ar putea să-și ridice în orice moment privirea, să o ia de mână și să-i spună: „Jagoda, vreau să mă însor cu tine.“ Dar Jovan n-o s-o ia niciodată pe Jagoda de nevastă. O să trăiască din banii părinților până la patruzeci și opt de ani, pe la patruzeci o să-și găsească o fătucă de douăzeci de ani, o să-i deschidă un salon de coafură, ea o să-i nască doi copii, unul gras și celălalt frumos, să semene cu ea, iar el o s-o înșele din când în când cu nașa ei care știe să facă un profiterol perfect. Ceea ce Jagoda nu înțelege însă, în timp ce își trece degetele peste banda adezivă care nu se mai dezlipește de pe tejghea sau aranjează pe rafturi pâinile tari pentru a doua zi și o lacrimă sărată de dezamăgire i se prelinge pe obraz, e că în întreaga viață a lui Jovan Vokanović, din acest moment, când îi aruncă douăzeci de dinari, și până când va muri de ciroză, în întreaga lui viață nu va exista nici măcar o clipă a cărei forță se poate compara cu cel mai banal banc aruncat de Jagoda colegei sale de fiecare dată când în magazin intră vreun bărbat chipeș, după care închidea ochii, își ducea mâna la frunte și își deschidea într-un zâmbet larg cele două rânduri de dinți galbeni și negri. Jagoda nu înțelege acum, însă mâine cu siguranță va zâmbi la fel.

Ciclul „Schițe din microbuz

Prima pictură în ulei a pictorului Neša Nedeljković a fost vândută chiar în microbuzul firmei Gea, în apropiere de Bujanovac. Un prieten îi oferise cincizeci de euro, așa scria în SMS, și Neša îi mulțumi lui Dumnezeu că e încă de partea aceasta a graniței și poate primi vestea minunată. Mai întâi se uită lung la telefonul și apoi încercă să găsească cel mai teatral mod în care să-i spună de tablou nevestei, Đurđa Nedeljković, care în acel moment important sforăia regulamentar pe o pernă gonflabilă de călătorie, cu degetul mic agățat de geanta burdușită cu dinari. După câteva minute, Neša își trezi ușor nevasta, îi arătă poza tabloului și o întrebă dacă vrea să-l păstreze în casă sau să-l facă cadou prietenilor. Đurđa, care, de când se pensionase Neša, respecta cu sfințenie pasiunea față de artă a soțului, care i se alăturase în sfârșit, îi sugeră indiferentă să facă tabloul cadou nașilor. La care Neša aproape că sări de pe scaun și, uimindu-se chiar și pe sine, strigă râzând: „Pe ăsta nu-l putem face cadou.“ Đurđa Nedeljković, profesoară de muzică ieșită la pensie, se îndreptă în scaun și fixă capilarele plesnite din ochii soțului, în timp ce el, cu limba atârnându-i din gură, aproape își lingea rama ochelarilor. Fiindcă acel moment era cel mai important din viața lui Neša Nedeljković, știa că va veni și rândul lui, știuse lucrul ăsta și atunci când fetele îl refuzaseră din cauza coșurilor, și când fusese cel mai bun elev din clasă, și când mama și tata îi muriseră și nu mai putuse termina Dreptul, fiind nevoit să meșterească întreaga viață în burțile bolnave ale mașinilor Yugo. Neša Nedeljković știa că va sosi o astfel de zi, când dintr-odată i se vor dezlipi de pe degete toate straturile de ulei de motor adunate zeci de ani. Acum parcă înflorea, ca pomii din tablourile lui. Creierul lui Neša se întindea spre cer în nuanțe de violet. Poate a avut un atac cerebral, se gândi ușor naiv Đurđa, holbându-se la ochii soțului ei, care pulsau. „Pe ăsta nu-l dăm fiindcă e cumpărat“, rosti în sfârșit Nedeljković, cu o voce cumva ciudată, pițigăiată, dar vioaie: aproape că striga. Profesoara de muzică ieșită la pensie sări pe loc bucuroasă, își îmbrățișă soțul de câteva ori, îl sărută pe gură cu buzele-i umede și îngrijite și trimise câteva pupături în aer. După care admirară îndelung poza tabloului, făcută cu telefonul celular, ca și celelalte, în număr de optzeci, pe care Neša le pictase în primul an de la pensionare. Ăsta le plăcea cel mai mult. „Din cauza râului“, arătă Đurđa spre firișorul de apă ce cobora de la colibă către delușorul cu care se termina taboul, „vezi ce fidel l-ai pictat. Nu, cel mai mult le-a plăcut din cauza norilor.“ Neša trecu degetul peste ecranul telefonului de parcă voia să-i atingă. La benzinăria albaneză, toți pasagerii ieșiră din microbuz să respire un pic de aer curat, să-și întindă picioarele pe bănci la o țigară și un burek prea scump. Đurđa și Neša Nedeljković rămaseră pe locurile lor cu ochii țintă la pescărușul despre care căzuseră de acord că e de fapt motivul pentru care tabloul a fost vândut. Neša Nedeljković își rezemă capul de umărul nevestei, iar după o oră dormea deja cu fruntea pe geamul rece care, din când în când, vibra aspru de la gropile de pe drum. Profesoara de muzică ieșită la pensie ținea în continuare în mână telefonul cu poza tabloului și cerceta coliba de nuiele, râul vesel ce se vărsa într-un deal complet disproporționat și pescărușul care zbura spre tine dacă te uitai mai mult la el. Îl privi pe Neša care dormea, mâinile tresărindu-i în somn ca labele unei pisici. Đurđa știuse că e un geniu încă de pe când nimeni nu aflase lucrul ăsta, dacă o să-și ia acum nasul la purtare? Dacă își găsește una mai tânără, se mută la Paris, începe să facă vernisaje, să mănânce icre negre și să bea șampanie? Linia întunecată și trufașă a autostrăzii traversă pântecul Đurđei, pierzându-se în urma ei. Neša, îl trezi ea, Neša, hai să nu-l vindem pe ăsta, îmi place cel mai mult. Neša, pe jumătate adormit, se gândi o clipă, apoi o mângâie pe creștet și, cu un aprobator „O să găsim altul atunci“, adormi la loc. Đurđa știa că fusese vorba de doar câteva secunde, că doar o clipă o despărțise de dezastrul care i-ar fi dus soțul la Amsterdam, poate chiar la New York sau în altă parte, departe de dorința ei. Cu toate astea, nu putea să nu-și imagineze sala mare de la Pompidou și, în ea, Răsăritul soarelui în satul natal dominând spațiul. Și cum e admirat de toată lumea.

*

La kilometrul trei sute cincizeci și patru de la Belgrad, Marina își aduce aminte că ar putea să mănânce ceva. Încearcă să își scoată cât mai încet cornul cu crenvurșt din pungă, dar degeaba, fâșâie prea tare. Acum trebuie să le ofere și celor de lângă ea. Corn cu crenvurșt, care nu se împarte. Totuși, trebuie. Vreți puțin, nu, bine, și își înfige dințișorii subțiri și ascuțiți în foitajul crud. Chiar atunci, microbuzul se oprește la benzinărie și Marina încearcă să termine de mâncat în bătaia vântului. Se întoarce de la facultate, face naveta Gračanica – Beograd de trei ori pe săptămână. Câteodată rămâne peste noapte la sora ei la Borča, dar de multe ori se simte prost și nici n-o mai întreabă. Nici sora ei nu se mai oferă, fiindcă e enervant să-și petreacă timpul cu cineva care tace atât de ostentativ. De când s-a înscris la doctorat, fiica celei mai înstărite familii din zonă, în sfârșit toată lumea se mândrește cu ea. Din cauza feței pline de cicatrice, nimeni nu i-a spus niciodată că e frumoasă, ci deșteaptă, dar și aceste laude, după câțiva ani de note de zece, au dispărut. Totuși, Marina vine acum cu forțe proaspete: vecinii vorbesc că ar fi o cercetătoare importantă, om de frunte în sat. Dacă n-ar avea fața plină de cicatrice, ar șușoti că nu merge deloc la facultate, că și-o pune cu unul și cu altul și că părinții vor să ascundă ce se întâmplă cu adevărat. Așa însă, toată lumea a crezut-o că e doctorandă și de fiecare dată când vine acasă o întreabă lucruri despre care au auzit la televizor, iar ea răspunde răgușit și scurt, scoțându-i pe toți din sărite: se așteptau la un înțelept și s-au pricopsit cu o mutălaie. Dar alt doctorand nu au și trebuie să se mulțumească cu răspunsurile laconice ale Marinei și cu împletirea stângace a degetelor ei subțiri. Nimeni însă nu știe că asta e ultima dată când vine de la Belgrad și că nu se va mai întoarce niciodată, că a fost înecată în marea de studenți de elita intelectuală de acolo. Și ea se miră de acest lucru: până acum studentă de nota zece, de acum încolo repetentă din cauza eseului naiv și emotiv despre frații Karamazov, în care a scris că Alioșa e un înger, la care eminentul profesor, șocat, i-a dat înapoi carnetul, iar colega de lângă ea și-a zâmbit mulțumită în barbă. Așa e când vin să-și spele diplomele, a prins uluită din zbor Marina, ieșind pentru ultima oară din cabinetul văruit în ocru al profesorului de literatură. Iat-o acum, își trage mânecile peste degetele degerate de frig și, tot așa de uluită, încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat. Pe iarba uscată de lângă benzinăria OMV are senzația că e complet lipsită de sensul care i-a aparținut până acum câteva zile. De la stres și de la praful orașului, fața palidă i s-a inflamat și mai mult, iar sebumul a luat-o razna sub pielea subțire. Șoferul microbuzului strigă la pasageri să urce în vehicul, că n-are de gând să conducă zece ore. S-o vedeți doar pe Mara, nu urcă, picioarele i s-au înfipt în iarbă, iar degetele complet relaxate îi plutesc pe lângă corp. Știe că nu se poate întoarce acasă, corpul i-a încremenit și acum se preface că e stejar. Șoferul spumegă, pasagerii se agită. Se apropie o doamnă, dar se sperie de ochii goi ai Marei și sare aproape un metru înapoi. Trec minute lungi în așteptarea unei mișcări, dar Mara nu se clintește din loc, doar părul îi zboară în aer. Mara e o torță. Se luminează pe sine însăși și știe cât de departe ajunge lumina ei. Șoferul s-a săturat să mai aștepte și o geantă sport albastru-bleumarin aterizează la picioarele fetei. Tresare și se dă puțin la o parte, șoferul și pasagerii se uită încă o dată la ea, iar ea le răspunde cu un zâmbet ușor și timid, ridicând mâna dreaptă în semn de salut. Când ușa microbuzului se trântește, în minte îi răsună cuvintele profesorului: Sunteți o analfabetă atât din punct de vedere stilistic, cât și științific, o rușine pentru cei cu studii superioare, își ia geanta și o ia la picior până la ieșirea de pe autostradă. Nici nu vede indicatorul cu Velika Drenova. Aerul rece al nopții i-a amorțit obrajii și, încercând să-și dezmorțească maxilarele, deschide gura și exclamă aproape fără să vrea: ALIOȘA A FOST UN ÎNGER! După care începe să coboare spre mănăstirea Sfântul Ilie, unde va rămâne până la sfârșitul vieții.

More by Virginia Popovic

24

22.12.2014. Diario de Vida Natura fantasmagorică din Plaza de España reflecta imaginea măreției civilizației apuse, care în timpurile moderne și-a pierdut însă sensul. Ce-i trebuie unei puteri colonizatoare o piață așa de mare, împărțită pompos în provincii spaniole, destinată festivităților din trecut? Trăsurile făceau înconjurul fântânii, oferind turiștilor un ieftin joc de-a nobilimea. Bine măcar că aici nu sunt trotinete electrice. Un cal profită de neatenția vizitiului, se smulse din hățuri și începu să galopeze spre libertatea de-abia dobândită. Lăsând în urmă agitația, clicul aparatelor...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

Un final fericit

      M-a trezit ploaia. Mi s-a strecurat în vis și pentru o clipă nu mi-am dat seama de pe ce planetă vine. Înotam în infinitul Pacificului. Știu că era Pacificul, l-am văzut la emisiunile TV. Înotam în apa de culoarea turcoazului și cristalului. Așa spun în reportaje, turcoaz și cristal. Pe șolduri îmi atârnau șiragurile de mărgele cu care se leagă costumul de baie. Îl știu din fotografii. Primul meu costum de baie, pentru copii. Cerul își cobora cortina în timp ce făceam nodul. Picături grele îmi cădeau pe frunte și pe mâinile întinse, deveneau din ce în ce mai dense și mai grele, până ce a...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

N-am fost, dar acum sunt. Sensibilă la fiecare schimbare a vremii

Vântul mi-a suflat zăpadă mai întâi în față, pe o parte a canalului, iar apoi, după ce am traversat pe cealaltă parte a podului, în spate, ceea ce a făcut întregul proces ceva mai plăcut. În această direcție pot contempla peisajul mai ușor, fără să clipesc. Canalul nu este deocamdată complet înghețat, dar va fi peste câteva zile. Aproape cu siguranță. La început, părea o iluzie optică, dar în curând m-am convins că o lebădă se chinuie să străbată suprafața semiînghețată din mijlocul canalului. Se încordează și își face drum prin gheață, puțin câte puțin, încet, dar consecvent.  Trebuie să ne o...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

Carioca

La început, Robert e singur pe canapea, în stânga petei pe care Sven o făcuse cu o cariocă roșie în urmă cu câteva luni. Mă întreabă ce mai fac, dacă sunt deschise farmaciile și magazinele, dacă am tot ce îmi trebuie, ce o să fac dacă se întâmplă ceva. Sunt bine. Sunt deschise. Am. N-o să se-ntâmple nimic. În fiecare zi, aceleași întrebări, în fiecare zi, aceleași răspunsuri. Aici nu se întâmplă nimic după ora cinci. Ideea lockdownului e să nu se întâmple nimic, aș vrea să adaug, dar știu că mai bine tac. Robert spune că i s-a făcut sete, se ridică să ia un pahar cu apă. Nu există mijloace de ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

În ciuda primăverii

      Lumina puternică a unui tub de neon de proastă calitate o apasă pe Mariana Grujić în timp ce încearcă să-și spele praful de pe coapse. E încă mică și viața îi oferă alergări fără sens până la intrare, fiindcă nu trebuie să meargă pe asfalt, ci poate să-și târască adidașii vechi pe pământ și prin praf. Se gândește că până mai ieri a putut să sară elasticul „la coapse fără atins“, iar astăzi a sărutat-o prietenul cu limba, o limbă caldă și aspră care i-a umplut gura. „Viața se schimbă“, așa spune bunica, „viața se schimbă încontinuu și întotdeauna merge spre rău.“ Totuși, se gândește Maria...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic
More in RO

Sonia ridică mâna

Prin părțile acestea oamenii sunt foarte suspicioși. Dar nu știe dacă prin alte locuri ar primi-o cu brațele deschise. Oamenii din partea lui. Cei din tabăra cealaltă. Nu cunoaște în jurul ei cupluri din generațiile înaintate în care cei doi să fie prieteni și nu dușmani, chiar dacă rămân împreună pe veci. Or fi fiind pe undeva și care sunt prieteni toată viața și dincolo de ea, dar aceia sunt puțini, extrem de norocoși și ascunși bine de tot de ochii tuturor, astfel încât, privind în jur, tu, tânărul, să fii aproape convins că cel de lângă tine o să ajungă în cele din urmă să-ți mănânce sufle...
Written in RO by Lavinia Braniște

Bubblegum Blues

23 de euro și 40 de cenți. Suma este afișată în cifre de un verde brotac pe  ecranul casei de marcat, lângă ghișeu. Mâini palide, ridate pun monezi gal bene și maronii în sertăraș, prudent, una câte una, lângă o bancnotă de do uăzeci de euro. Imediat după aceea, scrâș, aceleași mâini închid fermoarul  portmoneului din piele în timp ce vocea aferentă, de femeie, face zgomote  liniștitoare.  - Gata, gata că primești și tu un bilețel, îi șoptește doamna câinelui,  care, la fel ca și ea, rămâne în afara cadrului.  Atunci când sertărașul alunecă înapoi spre ea, monezile au dispărut  și-n el sunt do...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Carmien Michels

Un vuiet

În tren, în ultima parte a călătoriei, văzuse prin geamul soios marginile cerului. S-a ridicat să se uite și pe partea cealaltă a vagonului, s-a apropiat de bărbatul adormit cu fața ascunsă după perdea și cu mâna dreaptă așezată ferm peste mica geantă de voiaj, care stătea pe scaunul de alături. Da, și pe geamul lui se vedea la fel. O pătură compactă, indigo, într-un plan paralel cu câmpul întins, plin de smocuri uscate. Și la marginea ei, un albastru deschis și limpede, ca o mare îndepărtată, suspendată între cer și pământ. Undeva, deasupra păturii indigo, era soare. Când s-a ridicat, a si...
Written in RO by Lavinia Braniște

Evoluția măselei

Încă 47 de nopți Igienistul dentar îmi scoate cârligul din gură. — Vezi? întreabă el aproape mândru. De cârlig atârnă un strat de salivă cenușie. — Vine din buzunăraș. Ce cuvânt ciudat pentru gaura dintre gingie și ultimul molar. Un buzunăraș pare mai mare, ceva în care să-ți ții cheile, poate chiar gelul pentru mâini sau telefonul. La mine în buzunăraș nu sunt decât resturi de mâncare mestecată cu luni în urmă. După puțin timp ni se alătură și dentistul, care arată pe ecranul calculatorului spre maxilarul meu. Măseaua de minte din dreapta jos e la orizontală, rădăcinile i se întind spre parte...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Alma Mathijsen

Soarele, când coboară (fragment)

I  În dimineața zilei de 11 iulie 1978, un camion încărcat cu propan lichid por nește în direcția Barcelonei. Camionul provine dintr-un sat mic din  Catalonia și la volan este un șofer cu mustață deasă pe mijlocul chipului  lucios. Acesta conduce același camion pentru aceeași companie de 20 de  ani și cunoaște rețeaua rutieră a Spaniei pe de rost. Pentru a ocoli autostră zile cu plată, alege mereu drumurile lăturalnice.   Rezervoarele de gaz nu sunt făcute să stea mult în soare. Darămite  un rezervor uriaș încărcat cu 25 de tone de propan, când de fapt doar nouă sprezece tone sunt permise. Poa...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen

Exilul

Patul era ca o corabie care străpungea apele nopții. Ei doi, îmbrățișați, aveau textura unui val întunecat, străfulgerat când și când de câte o rază de lumină.Corabia plutea lin și misterios, iar în jur peisajul era doar întinderea nesfârșită a apelor, fără însă ca aceasta să fie înspăimântătoare. Se regăsiseră de puțin timp.  Câteodată se jucau tenis. Câteodată chiar mai beau și o bere după. Astfel de tovărășii efemere se legau de multe ori între angajații singuratici care fuseseră transferați în acel oraș. În general, preferau să transfere necăsătoriți. Totuși, curios lucru, rareori aceștia...
Written in RO by Anna Kalimar