View Colofon

N-am fost, dar acum sunt. Sensibilă la fiecare schimbare a vremii

Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

Vântul mi-a suflat zăpadă mai întâi în față, pe o parte a canalului, iar apoi, după ce am traversat pe cealaltă parte a podului, în spate, ceea ce a făcut întregul proces ceva mai plăcut. În această direcție pot contempla peisajul mai ușor, fără să clipesc. Canalul nu este deocamdată complet înghețat, dar va fi peste câteva zile. Aproape cu siguranță. La început, părea o iluzie optică, dar în curând m-am convins că o lebădă se chinuie să străbată suprafața semiînghețată din mijlocul canalului. Se încordează și își face drum prin gheață, puțin câte puțin, încet, dar consecvent. 
Trebuie să ne oprim pentru a urmări această scenă. E chinuitor, dar necesar să o privești cum își face drum. Nu se pune întrebarea de ce nu încearcă să zboare, se înțelege că această luptă este inevitabilă. Că este necesară. Că există un motiv firesc pentru care alegem întotdeauna calea cea mai grea.

Butonul aprins al liftului semnalizează că merge în jos, spre ieșire. Iese cu intenția clară de a rămâne doar puțin afară, cât să dea o fugă până la patiserie, să cumpere cornuri, iaurt și să se întoarcă repede acasă. Ajuge în fața ușii pe care scrie „CIZMAR“. Se oprește și vede prin sticlă că bărbatul din interior o privește întrebător, pe deasupra ramei ochelarilor, de parcă ar încerca să-I ghicească motivul ezitării. Ea stă cu mâna în aer, de parcă i-ar fi frică să apese pe clanță. hotărăște, totuși, să intre.
— Bună ziua.
— Bună ziua.
— Ce s-a întâmplat cu patiseria?
— Care patiserie?
— Patiseria care până ieri a fost aici.
— Probabil ați greșit strada, magazinul ăsta e aici de mai bine de douăzeci de ani.
Tace. Se uită în jur. Rafturi cu pantofi scofâlciți, un aparat voluminos pentru modelarea calapodului. Creme și perii, așezate pe mai multe rânduri, ceea ce presupune o prezență îndelungată în spațiu.
— Nu înțeleg.
— Cea mai apropiată patiserie e la două străzi de aici și aveți încă una mai mică în supermarket.
— Mulțumesc, mă scuzați pentru deranj.
— Nu-i nicio problemă, la revedere.
— La revedere.
Se întoarce acasă fără micul dejun. Pune apă pentru ceai. Încearcă să-și dea seama ce s-a întâmplat. Apa fierbe, o toarnă peste ceai, așteaptă, scoate pliculețul, adaugă puțin lapte. Se uită la ceas, are timp să treacă pe la mama pe la serviciu înainte de control. Trebuie să-i dea biletul de tren. Călătoria va fi insuportabil de lentă, dar mai bine așa decât cu avionul. Mamei îi e frică să zboare.
Intră în fabrica de ceasuri. Nu e nimeni la ghișeul de informații, însă nici nu are nevoie de nimeni. Urcă la etajul al doilea și pășește cu încredere spre biroul mamei. Ajunge la ușă. Acolo, lângă inscripția „CONTABILITATE“, vede cu uimire alt nume. Mladen Šumanović. Face un pas înapoi, se uită în jur pentru a se asigura că nu a greșit ușa. Dar nu, este ușa prin care trece de ani întregi. Cu toate astea, pe ea, lângă plăcuța „CONTABILITATE“ acum stă scris alt nume. Și acesta nu este numele mamei. Bate și intră imediat, pentru a risipi orice îndoială. La birou stă un bărbat, Mladen Šumanović. Se uită la el câteva secunde. Și el se uită la ea, confuz.
— Da, vă rog.
— Mă scuzați, o caut pe Radmila Pešić. Am greșit cumva etajul? 
— La ce departament lucrează doamna Pešić?
— Aici, de fapt. Și ea este contabilă.
— Imposibil. Eu sunt singurul contabil din companie. 
Scoate în tăcere biletul din geantă și îl flutură, de parcă asta va explica totul. 
— Dar am trecut pe aici să-i aduc biletul.
— Sunteți sigură că ați venit unde trebuie?
— Bineînțeles că sunt sigură. Radmila Pešić e mama mea. Vin aici de mulți ani. Nu cumva glumiți?
— Și ce v-au spus jos la ghișeu? Poate ar trebui să-i întrebați pe ei. Deși sunt convins că nu am nicio colegă cu acest nume în această parte a clădirii. 
— Dar cine sunteți dumneavoastră? De când lucrați aici? 
— Sunt Mladen Šumanović, contabil. Lucrez aici de șapte ani.
Îl privește. Părăsește biroul, nu închide ușa în urma ei, pune biletul la loc în poșetă în timp ce se grăbește spre scări. Trece pe lângă o femeie necunoscută la ghișeu, își sună mama la telefon, dar aceasta nu răspunde. Iese din clădire, aprinde o țigară, se oprește. Îl sună pe Milan, dar nici el nu răspunde, sigur e într-o ședință. Îi scrie un mesaj: „nu stiu daca e din cauza mea sau a zilei de astazi, dar ma simt tare ciudat. suna-ma cand poti, nu e urgent“.
Stinge țigara, urăște gustul din gură de după, mereu identic. Își pune masca, urcă în autobuz și se așază. Nu înțelege. Nu poate lega lucrurile într-un tot logic. Privește pe fereastră, dar de fapt nu se uită pe fereastră, ci prin evenimentele zilnice anterioare, încercând în același timp să se convingă pe ea însăși că aceasta e una dintre acele situații în care nu reușești să vezi un lucru evident, iar mai târziu te amuzi la gândul că răspunsul a fost tot timpul în fața nasului tău.
— Biletele, vă rog. 
Scoate portofelul, găsește biletul în compartimentul în care stă mereu, i-l dă controloarei.
— Ce-i asta?
Se uită în ochii femeii pe deasupra măștii. Femeia poartă masca sub nas. 
— V-a căzut masca, trebuie s-o țineți deasupra nasului.
— Nu faceți pe deșteapta, doamnă. Dacă ați avut timp să vă aranjați și mai știți să faceți și pe deșteapta, ați fi putut să vă cumpărați bilet.
— Tocmai v-am dat biletul, despre ce vorbiți?
— Nu faceți pe nebuna, coborâți frumos cu mine la stația următoare.
Îi dă înapoi biletul. Îl ia, îl întoarce pe toate părțile și vede că pe el scrie „Biblioteca Aldous Huxley. Permis de membru“. Ce dracu’ e asta? Biblioteca din orașul ei natal, a cărei membră fusese în școala elementară. Deschide permisul și vede data la care a împrumutat ultima carte: 16 iunie 1993.
Coboară la următoarea stație, controloarea țipă după ea, nu o aude, nu o vede, nu o bagă în seamă, merge mai departe. Îl sună pe Milan. Nu răspunde. O sună pe mama. Nu este disponibilă.
Cotește și, în locul gării, la colțul străzii 34 din New York, vede un imens centru comercial strălucitor, Macy’s. Scoate din poșetă un bilet cu sigla Căilor Ferate Sârbe și îl țintuiește cu privirea ca pe o dovadă de necontestat a realității. Se uită apoi spre mall.
Oprește un taxi. Rostește adresa cabinetului privat unde are programat un examen ginecologic. Taxiul pleacă și lasă în urma lui o bucată din New York. Oprește în fața cabinetului. Intră. Verifică la ghișeu dacă are programat controlul și, din fericire, primește un răspuns afirmativ. Ia loc în față. Așteaptă să fie chemată. Se calmează. Unele lucruri sunt încă la locul lor. Intră în cabinet. Se așază în poziția de examinare vaginală. Doctorița pune un prezervativ pe sondă, aplică gel pe prezervativ, introduce cu grijă sonda în vagin și reglează ecranul ecografului ca să-l poată vedea amândouă. Tace. Se uită derutată la ecran. Apasă pe niște butoane, dar nu, nu e de la aparat, a mai avut astăzi examinari, aparatul e nou și funcționează impecabil.
      — Nu înțeleg. Nu aveți ovare. Au dispărut. Adică, în locul lor este un gol inexplicabil. Când ați avut ultima oară menstruație? 
      — Acum douăsprezece zile. Cum adică nu am ovare? 
      — Au dispărut. Nu mai există. Erau aici la ultima examinare. 
Face o serie de mișcări circulare pe ecran. 
      — De aceea nu înțeleg, dar trebuie să constat că nu există. Voi scoate sonda încet, vă puteți îmbrăca, șervețelele sunt în spatele ecranului. Rămâneți în cabinet, mă duc să o caut pe șefa de departament pentru o consultație suplimentară.
      Se ridică, o ia amețeala, probabil s-a ridicat prea brusc. Se șterge. Se îmbracă. Părăsește cabinetul lăsând ușa deschisă în urma ei. Nu vrea s-o vadă pe șefă, astăzi nu vrea să mai deschidă noi capitole, tot ce-și dorește e să meargă acasă și să se culce. Își scoate masca, aprinde o țigară, îi tremură mâinile. Primește mesaj de la Milan: „ati gresit numarul“. Îl sună. Aude o voce de bărbat, dar care nu seamănă cu a lui Milan, nici la vârstă, nici la timbru, nici la căldură.
      — Da?
      — Milan, cum adică am greșit numărul?
      — Doamnă, numele meu e Miodrag, ați greșit numărul, așa cum am scris în mesaj.
      — Numărul dumneavoastră nu e 0675552424?
      — Ba da.
      — Dar acesta este numărul lui Milan.
      — Doamnă, nu cunosc niciun Milan și am numărul ăsta din 2008. Verificați dacă nu ați greșit cumva vreo cifră. 
      — Milan, nu e deloc amuzant, mi-e rău, termină cu asta. Trebuie să vorbesc cu tine.
      — Doamnă, nu e nicio glumă. Acum chiar trebuie să închid. La revedere.
      Se așază pe o bancă în parc. O sună pe mama. Nu e disponibilă. Se uită în fața ei. Vântul mototolește măști, unele au pete de ruj în interior. Se ridică. Merge aiurea pe străzi, sperând să ajungă acasă. Se oprește la semafor. Lângă ea, un domn în vârstă, cu baston, se întoarce, o privește și o întreabă: 
      — Simțiți o presiune?
      — Poftim?
      — Presiune. Atmosferică. Mereu mă simt rău când se schimbă vremea.
      Se face verde. Continuă să meargă. După câteva blocuri, își dă seama că zona aceea, pe care o cunoaște atât de bine, nu mai este aceeași. De parcă au apărut clădiri noi care nu aparțin locului. De parcă apar în timp real, cu viteza mișcării ei. Cât de urâte sunt. Cât de greu e. Se oprește, trebuie să meargă la toaletă. Își pune masca, intră în cafeneaua New Horizon, se îndreaptă spre baie, nu acordă atenție barmanului care i se adresează într-o limbă necunoscută. Dă buzna în cabină, își trage jos chiloții și dă drumul unui șiroi lung, de parcă conținutul întregii zile ar fi fost cuprins în vezică. Acum poate, în sfârșit, să respire. Se îmbracă, trage apa, se apropie de chiuvetă, se spală pe mâini, observă că are unghiile făcute, nu-și amintește când și le-a dat cu lac. Ridică privirea spre oglindă, se holbează la reflexia ei și începe să țipe. Fața femeii din oglindă îi e complet necunoscută. Umflată, cu cearcăne și machiaj pe pielea grasă, fața țipă și ea, dar nu este a ei. Nici dinții nu sunt ai ei. Lovește oglinda cu palma, de parcă ar vrea să o repare, să o facă să funcționeze, să-i arate adevărata ei față. Lovește oglinda cu putere, țipă, se dă cu fruntea de ea și o sparge, lăsând acolo picătură din sângele ei sau al altcuiva. Barmanul stă acum în fața ușii și, în aceeași limbă necunoscută, strigă la ea, presupune că o somează să iasă, ce altceva, că va chema poliția sau cine știe ce. Își ia poșeta și iese, îl împinge pe barman, pleacă și lasă ușa deschisă în urma ei. Aleargă spre apartament, alte blocuri, aleargă, apoi merge la pas, se pare că se îndepărtează din ce în ce mai mult de casă. Încetinește, se împiedică, cade, apoi se ridică și tot așa, până când în sfârșit ajunge în fața clădirii. În jurul blocului nu e nimic, e pustiu. Nu contează, important e să intre și să încuie ușa, să se întindă pe pat și să se odihnească. Să facă duș. Să bea apă. Să ia un sedativ. Să adoarmă.
      Liftul a dispărut. Sunt doar scări. Urcă încet, dar cu îndârjire, până la etajul șapte. Ajunge sus, fără suflare, bagă cheia în broască, deschide, intră, își aruncă poșeta pe podea, își dă hainele jos, intră în cadă, face un duș, nu se uită la trup, nu știe al cui este, nu contează, important e să-l spele, să se întindă pe pat, să sedeze corpul și să uite. Să-și adoarmă corpul.
      Se trezește a doua zi dimineață și se freacă la ochi. Se simte ca bătută, ca după un coșmar febril. În timp ce se freacă la ochi, își dă seama că are o verighetă pe inelar. În timp ce-și face cafeaua, își dă seama că are un soț și trei copii. Și o pisică. Că nu are nici uter, nici ovare, nici mamă, nici serviciu, nu-l are nici pe Milan. Că nu are corpul ei, nici orașul, nici vacanța, nici economiile, că nu sunt trenuri nici spre Budapesta, nici spre altă destinație. Că nu cunoaște pe nimeni. Că nu se recunoaște nici pe sine. Că nu își face noi cunoștințe. Că nu pleacă nicăieri. Că nu mai încape în hainele vechi. Că face o plăcintă pentru micul dejun.


A reușit. Și-a făcut drum până la apa de sub pod. Acum se mișcă liber, pe acei câțiva metri pătrați lipsiți de gheață.

More by Virginia Popovic

24

22.12.2014. Diario de Vida Natura fantasmagorică din Plaza de España reflecta imaginea măreției civilizației apuse, care în timpurile moderne și-a pierdut însă sensul. Ce-i trebuie unei puteri colonizatoare o piață așa de mare, împărțită pompos în provincii spaniole, destinată festivităților din trecut? Trăsurile făceau înconjurul fântânii, oferind turiștilor un ieftin joc de-a nobilimea. Bine măcar că aici nu sunt trotinete electrice. Un cal profită de neatenția vizitiului, se smulse din hățuri și începu să galopeze spre libertatea de-abia dobândită. Lăsând în urmă agitația, clicul aparatelor...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

Un final fericit

      M-a trezit ploaia. Mi s-a strecurat în vis și pentru o clipă nu mi-am dat seama de pe ce planetă vine. Înotam în infinitul Pacificului. Știu că era Pacificul, l-am văzut la emisiunile TV. Înotam în apa de culoarea turcoazului și cristalului. Așa spun în reportaje, turcoaz și cristal. Pe șolduri îmi atârnau șiragurile de mărgele cu care se leagă costumul de baie. Îl știu din fotografii. Primul meu costum de baie, pentru copii. Cerul își cobora cortina în timp ce făceam nodul. Picături grele îmi cădeau pe frunte și pe mâinile întinse, deveneau din ce în ce mai dense și mai grele, până ce a...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

Aproape mortală

Disclaimer: Aproape mortală este o colecție de proză scurtă formată din șase cicluri („O veste neobișnuită“, „Păsările nu zboară peste mahala“, „Schițe din microbuz“, „Aproape mortală“, „Pe gură“, „Nu contează că ne-ați bombardat“). Fiecare ciclu conține cinci proze scurte, în care sunt comprimate personaje și evenimente cu final deschis, adesea fără introducere și interconectate spațial. Ca întreg, colecția Aproape mortală tratează cu umor și ironie o serie de subiecte grave din viața de zi cu zi a personajelor aflate în situații-limită, într-o anumită perioadă istorică sau intimă. Păsările ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic

Carioca

La început, Robert e singur pe canapea, în stânga petei pe care Sven o făcuse cu o cariocă roșie în urmă cu câteva luni. Mă întreabă ce mai fac, dacă sunt deschise farmaciile și magazinele, dacă am tot ce îmi trebuie, ce o să fac dacă se întâmplă ceva. Sunt bine. Sunt deschise. Am. N-o să se-ntâmple nimic. În fiecare zi, aceleași întrebări, în fiecare zi, aceleași răspunsuri. Aici nu se întâmplă nimic după ora cinci. Ideea lockdownului e să nu se întâmple nimic, aș vrea să adaug, dar știu că mai bine tac. Robert spune că i s-a făcut sete, se ridică să ia un pahar cu apă. Nu există mijloace de ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

În ciuda primăverii

      Lumina puternică a unui tub de neon de proastă calitate o apasă pe Mariana Grujić în timp ce încearcă să-și spele praful de pe coapse. E încă mică și viața îi oferă alergări fără sens până la intrare, fiindcă nu trebuie să meargă pe asfalt, ci poate să-și târască adidașii vechi pe pământ și prin praf. Se gândește că până mai ieri a putut să sară elasticul „la coapse fără atins“, iar astăzi a sărutat-o prietenul cu limba, o limbă caldă și aspră care i-a umplut gura. „Viața se schimbă“, așa spune bunica, „viața se schimbă încontinuu și întotdeauna merge spre rău.“ Totuși, se gândește Maria...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic
More in RO

Venirea

Lucrurile au luat-o razna într-o duminică dimineaţă de august, când primii trecători prin Place du Parvis Notre-Dame, angajaţi ai bistrourilor din zonă, au zărit obiectul, ceva ca un glonţ gigantic aşezat pe sol cu vârful spre catedrală şi fundul spre prefectura de poliţie. La o primă estimare, proiectilul măsura în jur de douăzeci de metri lungime şi cinci în diametru. Barmanii şi ospătarii se apropiară curioşi, îl înconjurară o dată, ridicară din umeri şi plecară să-şi deschidă restaurantele. Asta a fost pe la şapte. Pe la opt, preoţii şi slujitorii bisericii veniţi pentru slujbă înţepeniră...
Written in RO by Alexandru Potcoavă

Câteva minute în derivă

Ziua începe mai devreme decât aș fi crezut. Pusesem alarma să sune la ora 5:56, din mai multe motive. Voiam să am timp pentru meditația de dis-de-dimineață și, totodată, trebuia să aștept treizeci de minute pentru ca pastila ce îmbunătățește funcțiile tiroidiene să își facă efectul înainte de cafea, iar apoi să încep o serie de exerciții ce îmbină arderea grăsimilor cu tonifierea mușchilor, folosind doar propria greutate, fără să uit, între timp, să dau drumul la boiler, fiindcă încălzirea apei durează aproximativ patru ore, ceea ce îmi acordă suficient timp să termin și secvența de yoga pent...
Written in RO by Cristina Vremes

Toate fiarele de pe câmp

      Ca de obicei, în dimineața aceea se trezi cu foame. Măcănitul rațelor care survolau acoperișul răsună în pereții dormitorului, iar fetița se ridică din pat. Rațele ajunseseră la casa bunicii ei venind de departe, poate de pe alt continent, dând din aripi. De pe o zi pe alta renunțase să mai meargă la școală și fusese trimisă aici, la bunica, care locuia lângă un lac, la kilometri buni de satul cel mai apropiat. Nimănui nu-i păsa. Părinții voiau intimitate sau munceau acolo la oraș, nu e clar ce făceau. Neîndoielnic, însă, era tremuratul din stomacul ei din fiecare dimineață, și la fel la...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

Copiii scriitori

Aproape tot ce s-a întâmplat în ziua aceea se petrece aici. Țin degetul arătă tor îndreptat spre cap. După mulți ani, în timp ce îl duc pe fiul meu să des copere gheața, încă îmi amintesc toate întâmplările din acea unică zi ca o pe  “executare”.  N-a murit nimeni. Oamenii erau periculoși, mai ales copiii mici,  atârnați în copaci. Bălăbănindu-și picioarele – și din limba aflată în mijlo cul gurii aveau să vină cele mai îngrozitoare crime. Să auzi doare, să mergi e  un truc. Să mergem.  Până și micii dictatori îmbătrânesc. Copiii conlocuiesc pe pământ  cu părinții, de milioane, poate mii de mi...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by José Gardeazabal

PISK

28 noiembrie 2020, la o lună după ce politizata Curte Constituțională a scos în afara legii avortul în Polonia. Magda Dropek, una dintre organizatoarele protestelor femeilor din Cracovia, a scris pe Facebook: „Timp de câțiva ani în care am susținut acțiunile de stradă am fost convinsă de un singur lucru: nu sunt capabilă să strig, să scandez, sunt prea haotică pentru a vorbi cursiv și logic. E și motivul pentru care întotdeauna m-am simțit bine punându-mi gândurile pe hârtie/ecran, scriind, comunicând fără voce. În plus, nu pot să-mi sufăr vocea. În ultimile săptămâni strig cum n-am mai făcu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Aleksandra Lipczak

Calcan

Plutesc cu fața în apă și stau nemișcată. Să nu atrag atenția, să nu irosesc energie. Să mă las doar să atârn. Să expir lent, foarte lent. Balonașele urcă bolborosind și mă gâdilă pe obraji.  În ultimul moment, corpul meu va tremura, stomacul mi se va strânge doar pentru a-mi obliga gura să se deschidă și în acea clipă, îmi voi ridica, hotărâtă și liniștită, capul din apă și voi trage adânc aer în piept.  „72 de secunde!“ nu va striga nimeni.  E o competență care nu te duce nicăieri în viață. Sau poate doar mai aproape de tine.  Stau pe fundul piscinei și mă uit în sus la oamenii care trec pe...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Nikki Dekker