View Colofon

N-am fost, dar acum sunt. Sensibilă la fiecare schimbare a vremii

Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

Vântul mi-a suflat zăpadă mai întâi în față, pe o parte a canalului, iar apoi, după ce am traversat pe cealaltă parte a podului, în spate, ceea ce a făcut întregul proces ceva mai plăcut. În această direcție pot contempla peisajul mai ușor, fără să clipesc. Canalul nu este deocamdată complet înghețat, dar va fi peste câteva zile. Aproape cu siguranță. La început, părea o iluzie optică, dar în curând m-am convins că o lebădă se chinuie să străbată suprafața semiînghețată din mijlocul canalului. Se încordează și își face drum prin gheață, puțin câte puțin, încet, dar consecvent. 
Trebuie să ne oprim pentru a urmări această scenă. E chinuitor, dar necesar să o privești cum își face drum. Nu se pune întrebarea de ce nu încearcă să zboare, se înțelege că această luptă este inevitabilă. Că este necesară. Că există un motiv firesc pentru care alegem întotdeauna calea cea mai grea.

Butonul aprins al liftului semnalizează că merge în jos, spre ieșire. Iese cu intenția clară de a rămâne doar puțin afară, cât să dea o fugă până la patiserie, să cumpere cornuri, iaurt și să se întoarcă repede acasă. Ajuge în fața ușii pe care scrie „CIZMAR“. Se oprește și vede prin sticlă că bărbatul din interior o privește întrebător, pe deasupra ramei ochelarilor, de parcă ar încerca să-I ghicească motivul ezitării. Ea stă cu mâna în aer, de parcă i-ar fi frică să apese pe clanță. hotărăște, totuși, să intre.
— Bună ziua.
— Bună ziua.
— Ce s-a întâmplat cu patiseria?
— Care patiserie?
— Patiseria care până ieri a fost aici.
— Probabil ați greșit strada, magazinul ăsta e aici de mai bine de douăzeci de ani.
Tace. Se uită în jur. Rafturi cu pantofi scofâlciți, un aparat voluminos pentru modelarea calapodului. Creme și perii, așezate pe mai multe rânduri, ceea ce presupune o prezență îndelungată în spațiu.
— Nu înțeleg.
— Cea mai apropiată patiserie e la două străzi de aici și aveți încă una mai mică în supermarket.
— Mulțumesc, mă scuzați pentru deranj.
— Nu-i nicio problemă, la revedere.
— La revedere.
Se întoarce acasă fără micul dejun. Pune apă pentru ceai. Încearcă să-și dea seama ce s-a întâmplat. Apa fierbe, o toarnă peste ceai, așteaptă, scoate pliculețul, adaugă puțin lapte. Se uită la ceas, are timp să treacă pe la mama pe la serviciu înainte de control. Trebuie să-i dea biletul de tren. Călătoria va fi insuportabil de lentă, dar mai bine așa decât cu avionul. Mamei îi e frică să zboare.
Intră în fabrica de ceasuri. Nu e nimeni la ghișeul de informații, însă nici nu are nevoie de nimeni. Urcă la etajul al doilea și pășește cu încredere spre biroul mamei. Ajunge la ușă. Acolo, lângă inscripția „CONTABILITATE“, vede cu uimire alt nume. Mladen Šumanović. Face un pas înapoi, se uită în jur pentru a se asigura că nu a greșit ușa. Dar nu, este ușa prin care trece de ani întregi. Cu toate astea, pe ea, lângă plăcuța „CONTABILITATE“ acum stă scris alt nume. Și acesta nu este numele mamei. Bate și intră imediat, pentru a risipi orice îndoială. La birou stă un bărbat, Mladen Šumanović. Se uită la el câteva secunde. Și el se uită la ea, confuz.
— Da, vă rog.
— Mă scuzați, o caut pe Radmila Pešić. Am greșit cumva etajul? 
— La ce departament lucrează doamna Pešić?
— Aici, de fapt. Și ea este contabilă.
— Imposibil. Eu sunt singurul contabil din companie. 
Scoate în tăcere biletul din geantă și îl flutură, de parcă asta va explica totul. 
— Dar am trecut pe aici să-i aduc biletul.
— Sunteți sigură că ați venit unde trebuie?
— Bineînțeles că sunt sigură. Radmila Pešić e mama mea. Vin aici de mulți ani. Nu cumva glumiți?
— Și ce v-au spus jos la ghișeu? Poate ar trebui să-i întrebați pe ei. Deși sunt convins că nu am nicio colegă cu acest nume în această parte a clădirii. 
— Dar cine sunteți dumneavoastră? De când lucrați aici? 
— Sunt Mladen Šumanović, contabil. Lucrez aici de șapte ani.
Îl privește. Părăsește biroul, nu închide ușa în urma ei, pune biletul la loc în poșetă în timp ce se grăbește spre scări. Trece pe lângă o femeie necunoscută la ghișeu, își sună mama la telefon, dar aceasta nu răspunde. Iese din clădire, aprinde o țigară, se oprește. Îl sună pe Milan, dar nici el nu răspunde, sigur e într-o ședință. Îi scrie un mesaj: „nu stiu daca e din cauza mea sau a zilei de astazi, dar ma simt tare ciudat. suna-ma cand poti, nu e urgent“.
Stinge țigara, urăște gustul din gură de după, mereu identic. Își pune masca, urcă în autobuz și se așază. Nu înțelege. Nu poate lega lucrurile într-un tot logic. Privește pe fereastră, dar de fapt nu se uită pe fereastră, ci prin evenimentele zilnice anterioare, încercând în același timp să se convingă pe ea însăși că aceasta e una dintre acele situații în care nu reușești să vezi un lucru evident, iar mai târziu te amuzi la gândul că răspunsul a fost tot timpul în fața nasului tău.
— Biletele, vă rog. 
Scoate portofelul, găsește biletul în compartimentul în care stă mereu, i-l dă controloarei.
— Ce-i asta?
Se uită în ochii femeii pe deasupra măștii. Femeia poartă masca sub nas. 
— V-a căzut masca, trebuie s-o țineți deasupra nasului.
— Nu faceți pe deșteapta, doamnă. Dacă ați avut timp să vă aranjați și mai știți să faceți și pe deșteapta, ați fi putut să vă cumpărați bilet.
— Tocmai v-am dat biletul, despre ce vorbiți?
— Nu faceți pe nebuna, coborâți frumos cu mine la stația următoare.
Îi dă înapoi biletul. Îl ia, îl întoarce pe toate părțile și vede că pe el scrie „Biblioteca Aldous Huxley. Permis de membru“. Ce dracu’ e asta? Biblioteca din orașul ei natal, a cărei membră fusese în școala elementară. Deschide permisul și vede data la care a împrumutat ultima carte: 16 iunie 1993.
Coboară la următoarea stație, controloarea țipă după ea, nu o aude, nu o vede, nu o bagă în seamă, merge mai departe. Îl sună pe Milan. Nu răspunde. O sună pe mama. Nu este disponibilă.
Cotește și, în locul gării, la colțul străzii 34 din New York, vede un imens centru comercial strălucitor, Macy’s. Scoate din poșetă un bilet cu sigla Căilor Ferate Sârbe și îl țintuiește cu privirea ca pe o dovadă de necontestat a realității. Se uită apoi spre mall.
Oprește un taxi. Rostește adresa cabinetului privat unde are programat un examen ginecologic. Taxiul pleacă și lasă în urma lui o bucată din New York. Oprește în fața cabinetului. Intră. Verifică la ghișeu dacă are programat controlul și, din fericire, primește un răspuns afirmativ. Ia loc în față. Așteaptă să fie chemată. Se calmează. Unele lucruri sunt încă la locul lor. Intră în cabinet. Se așază în poziția de examinare vaginală. Doctorița pune un prezervativ pe sondă, aplică gel pe prezervativ, introduce cu grijă sonda în vagin și reglează ecranul ecografului ca să-l poată vedea amândouă. Tace. Se uită derutată la ecran. Apasă pe niște butoane, dar nu, nu e de la aparat, a mai avut astăzi examinari, aparatul e nou și funcționează impecabil.
      — Nu înțeleg. Nu aveți ovare. Au dispărut. Adică, în locul lor este un gol inexplicabil. Când ați avut ultima oară menstruație? 
      — Acum douăsprezece zile. Cum adică nu am ovare? 
      — Au dispărut. Nu mai există. Erau aici la ultima examinare. 
Face o serie de mișcări circulare pe ecran. 
      — De aceea nu înțeleg, dar trebuie să constat că nu există. Voi scoate sonda încet, vă puteți îmbrăca, șervețelele sunt în spatele ecranului. Rămâneți în cabinet, mă duc să o caut pe șefa de departament pentru o consultație suplimentară.
      Se ridică, o ia amețeala, probabil s-a ridicat prea brusc. Se șterge. Se îmbracă. Părăsește cabinetul lăsând ușa deschisă în urma ei. Nu vrea s-o vadă pe șefă, astăzi nu vrea să mai deschidă noi capitole, tot ce-și dorește e să meargă acasă și să se culce. Își scoate masca, aprinde o țigară, îi tremură mâinile. Primește mesaj de la Milan: „ati gresit numarul“. Îl sună. Aude o voce de bărbat, dar care nu seamănă cu a lui Milan, nici la vârstă, nici la timbru, nici la căldură.
      — Da?
      — Milan, cum adică am greșit numărul?
      — Doamnă, numele meu e Miodrag, ați greșit numărul, așa cum am scris în mesaj.
      — Numărul dumneavoastră nu e 0675552424?
      — Ba da.
      — Dar acesta este numărul lui Milan.
      — Doamnă, nu cunosc niciun Milan și am numărul ăsta din 2008. Verificați dacă nu ați greșit cumva vreo cifră. 
      — Milan, nu e deloc amuzant, mi-e rău, termină cu asta. Trebuie să vorbesc cu tine.
      — Doamnă, nu e nicio glumă. Acum chiar trebuie să închid. La revedere.
      Se așază pe o bancă în parc. O sună pe mama. Nu e disponibilă. Se uită în fața ei. Vântul mototolește măști, unele au pete de ruj în interior. Se ridică. Merge aiurea pe străzi, sperând să ajungă acasă. Se oprește la semafor. Lângă ea, un domn în vârstă, cu baston, se întoarce, o privește și o întreabă: 
      — Simțiți o presiune?
      — Poftim?
      — Presiune. Atmosferică. Mereu mă simt rău când se schimbă vremea.
      Se face verde. Continuă să meargă. După câteva blocuri, își dă seama că zona aceea, pe care o cunoaște atât de bine, nu mai este aceeași. De parcă au apărut clădiri noi care nu aparțin locului. De parcă apar în timp real, cu viteza mișcării ei. Cât de urâte sunt. Cât de greu e. Se oprește, trebuie să meargă la toaletă. Își pune masca, intră în cafeneaua New Horizon, se îndreaptă spre baie, nu acordă atenție barmanului care i se adresează într-o limbă necunoscută. Dă buzna în cabină, își trage jos chiloții și dă drumul unui șiroi lung, de parcă conținutul întregii zile ar fi fost cuprins în vezică. Acum poate, în sfârșit, să respire. Se îmbracă, trage apa, se apropie de chiuvetă, se spală pe mâini, observă că are unghiile făcute, nu-și amintește când și le-a dat cu lac. Ridică privirea spre oglindă, se holbează la reflexia ei și începe să țipe. Fața femeii din oglindă îi e complet necunoscută. Umflată, cu cearcăne și machiaj pe pielea grasă, fața țipă și ea, dar nu este a ei. Nici dinții nu sunt ai ei. Lovește oglinda cu palma, de parcă ar vrea să o repare, să o facă să funcționeze, să-i arate adevărata ei față. Lovește oglinda cu putere, țipă, se dă cu fruntea de ea și o sparge, lăsând acolo picătură din sângele ei sau al altcuiva. Barmanul stă acum în fața ușii și, în aceeași limbă necunoscută, strigă la ea, presupune că o somează să iasă, ce altceva, că va chema poliția sau cine știe ce. Își ia poșeta și iese, îl împinge pe barman, pleacă și lasă ușa deschisă în urma ei. Aleargă spre apartament, alte blocuri, aleargă, apoi merge la pas, se pare că se îndepărtează din ce în ce mai mult de casă. Încetinește, se împiedică, cade, apoi se ridică și tot așa, până când în sfârșit ajunge în fața clădirii. În jurul blocului nu e nimic, e pustiu. Nu contează, important e să intre și să încuie ușa, să se întindă pe pat și să se odihnească. Să facă duș. Să bea apă. Să ia un sedativ. Să adoarmă.
      Liftul a dispărut. Sunt doar scări. Urcă încet, dar cu îndârjire, până la etajul șapte. Ajunge sus, fără suflare, bagă cheia în broască, deschide, intră, își aruncă poșeta pe podea, își dă hainele jos, intră în cadă, face un duș, nu se uită la trup, nu știe al cui este, nu contează, important e să-l spele, să se întindă pe pat, să sedeze corpul și să uite. Să-și adoarmă corpul.
      Se trezește a doua zi dimineață și se freacă la ochi. Se simte ca bătută, ca după un coșmar febril. În timp ce se freacă la ochi, își dă seama că are o verighetă pe inelar. În timp ce-și face cafeaua, își dă seama că are un soț și trei copii. Și o pisică. Că nu are nici uter, nici ovare, nici mamă, nici serviciu, nu-l are nici pe Milan. Că nu are corpul ei, nici orașul, nici vacanța, nici economiile, că nu sunt trenuri nici spre Budapesta, nici spre altă destinație. Că nu cunoaște pe nimeni. Că nu se recunoaște nici pe sine. Că nu își face noi cunoștințe. Că nu pleacă nicăieri. Că nu mai încape în hainele vechi. Că face o plăcintă pentru micul dejun.


A reușit. Și-a făcut drum până la apa de sub pod. Acum se mișcă liber, pe acei câțiva metri pătrați lipsiți de gheață.

More by Virginia Popovic

24

22.12.2014. Diario de Vida Natura fantasmagorică din Plaza de España reflecta imaginea măreției civilizației apuse, care în timpurile moderne și-a pierdut însă sensul. Ce-i trebuie unei puteri colonizatoare o piață așa de mare, împărțită pompos în provincii spaniole, destinată festivităților din trecut? Trăsurile făceau înconjurul fântânii, oferind turiștilor un ieftin joc de-a nobilimea. Bine măcar că aici nu sunt trotinete electrice. Un cal profită de neatenția vizitiului, se smulse din hățuri și începu să galopeze spre libertatea de-abia dobândită. Lăsând în urmă agitația, clicul aparatelor...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

Un final fericit

      M-a trezit ploaia. Mi s-a strecurat în vis și pentru o clipă nu mi-am dat seama de pe ce planetă vine. Înotam în infinitul Pacificului. Știu că era Pacificul, l-am văzut la emisiunile TV. Înotam în apa de culoarea turcoazului și cristalului. Așa spun în reportaje, turcoaz și cristal. Pe șolduri îmi atârnau șiragurile de mărgele cu care se leagă costumul de baie. Îl știu din fotografii. Primul meu costum de baie, pentru copii. Cerul își cobora cortina în timp ce făceam nodul. Picături grele îmi cădeau pe frunte și pe mâinile întinse, deveneau din ce în ce mai dense și mai grele, până ce a...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

Aproape mortală

Disclaimer: Aproape mortală este o colecție de proză scurtă formată din șase cicluri („O veste neobișnuită“, „Păsările nu zboară peste mahala“, „Schițe din microbuz“, „Aproape mortală“, „Pe gură“, „Nu contează că ne-ați bombardat“). Fiecare ciclu conține cinci proze scurte, în care sunt comprimate personaje și evenimente cu final deschis, adesea fără introducere și interconectate spațial. Ca întreg, colecția Aproape mortală tratează cu umor și ironie o serie de subiecte grave din viața de zi cu zi a personajelor aflate în situații-limită, într-o anumită perioadă istorică sau intimă. Păsările ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic

Carioca

La început, Robert e singur pe canapea, în stânga petei pe care Sven o făcuse cu o cariocă roșie în urmă cu câteva luni. Mă întreabă ce mai fac, dacă sunt deschise farmaciile și magazinele, dacă am tot ce îmi trebuie, ce o să fac dacă se întâmplă ceva. Sunt bine. Sunt deschise. Am. N-o să se-ntâmple nimic. În fiecare zi, aceleași întrebări, în fiecare zi, aceleași răspunsuri. Aici nu se întâmplă nimic după ora cinci. Ideea lockdownului e să nu se întâmple nimic, aș vrea să adaug, dar știu că mai bine tac. Robert spune că i s-a făcut sete, se ridică să ia un pahar cu apă. Nu există mijloace de ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

În ciuda primăverii

      Lumina puternică a unui tub de neon de proastă calitate o apasă pe Mariana Grujić în timp ce încearcă să-și spele praful de pe coapse. E încă mică și viața îi oferă alergări fără sens până la intrare, fiindcă nu trebuie să meargă pe asfalt, ci poate să-și târască adidașii vechi pe pământ și prin praf. Se gândește că până mai ieri a putut să sară elasticul „la coapse fără atins“, iar astăzi a sărutat-o prietenul cu limba, o limbă caldă și aspră care i-a umplut gura. „Viața se schimbă“, așa spune bunica, „viața se schimbă încontinuu și întotdeauna merge spre rău.“ Totuși, se gândește Maria...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic
More in RO

Zece degete în depărtare

DEGETUL MARE   Chiar dacă stai la etajul doișpe, tot se aude zgomotul de pe șantier. Speli  vasele. Te-ai rostogolit din pat, ți-ai tras boxerii pe tine și, în sânii goi și fără  șosete, te-ai apucat de spălat vasele. Pentru că n-a venit imediat apa caldă la  robinet, ai uitat să dai drumul la apă rece, așa că apa e acum clocotită și te  frige la mâini. Când le scoți de sub apă, mâinile ți se fac roșii ca focul. Tot blatul e plin cu vase soioase. În bucătărie, chiar și pe jos sunt oale, tăvi  din sticlă și teancuri de farfuriuțe cu brânză de vaci întărită pe margine.  Podeaua bucătăriei nu e a...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen

Hidro

– Nicăieri nu-i ca acasă, zice Saúl scoțându-și inelele pe rând.  Ivanka înaintează până în mijlocul cabinei și se oprește. O să mai aș tepte puțin. Îl urmărește mișcându-se pe lângă pat, mai repede, pentru ca  lumina roșiatică să-i estompeze corpolența iar respirația să se îndrepte către  freamătul oceanului. De fapt, a orchestrat o modalitate minuțioasă de a se  împrăştia prin încăpere în mici insule din sine însuși. S-a descălțat iute.  Sacoul cade, moale, pe cuier. Butonii auriți și papionul ajung pe noptieră.  Cu câtă atenție. Detaliile acestea o înconjoară.  – Ce ușurare că am scăpat de ...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira

Fata care aduce moartea

Întrerupere pe traseu Sinuciderea prin strangulare este relativ rară. Obiectul care cauzează moartea este de obicei răsucit de mai multe ori și câteodată susținut de alt obiect moale. Din cauza iritării nervului vag și a creșterii presiunii asupra arterelor carotide, în timpul strangulării se limitează drastic fluxul de sânge către creier și se închide tractul respirator. Numai că, de obicei, laringele nu este complet închis, iar din acest motiv moartea durează mai mult decât aceea prin spânzurătoare, cu excepția cazului în care se ajunge la pierderea cunoștinței și la relaxarea tensiunii în ...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Reuniunea

Gata. Mi-am strâns bagajul, costumul în husă, limba de pantofi și am predat cheia. Până acasă am de condus șase ore, însă drumul e mai scurt la întors. Cobor geamul și, cu capul afară, străbat tot mai repede bulevardul principal al orașului. Răcorit de seară și de viteză, aerul îmi rade obrajii și-mi amintește de asprimea unui burete demachiant. Am un ten sensibil și nu suport ușor tratamentul de care au parte prezentatorii de știri ca să nu apară ca o lună plină pe sticlă – să li se aplice pe față un strat de pudră, care apoi să fie răzuit cu acei bureți scămoși. Când n-am mai suportat senzaț...
Written in RO by Alexandru Potcoavă

Declarație de dependență

Am întâlnit de curînd la un grătar pe cineva care tocmai născuse. Grătarul  a fost prima ei ieșire. A recunoscut, cu bebelușul în brațe, că devenise atât  de dependentă. A făcut o față dezamăgită în timp ce a rostit cuvântul și a  spus-o ca și când și-ar fi recunoscut o greșeală.   Părea să considere dependența o formă de eșec.  La fel ca noi toți, cred.  Dependența e de obicei asociată cu ceva vulnerabil și neatrăgător,  urât aproape. Prin independență înțelegem tocmai ceva puternic, ceva  atrăgător, un obiectiv. Un cal sălbatic alergând pe plajă. Dependența mă  duce cu gândul la Trainspottin...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Portretul

Casa avea o ușă de stejar și o fațadă impunătoare, fără plăcuțe cu nume. Până să coboare David a trecut ceva timp, mi-am lăsat privirea să cuprindă strada. Era pașnică și albă, de necomparat cu cartierul de lângă canal unde locuiam noi, Sam și cu mine. Oscilam între visare și ranchiună, așa cum se întâmpla adesea când mă confrunt cu lucruri pe care nu mi le permit.     David a deschis ușa și mi-a zâmbit. Avea cămașa descheiată. Am urcat scara în urma lui și i-am simțit mirosul, nuci și terebentină, apoi m-a poftit din nou înăuntru. Atelierul era la fel de dezordonat ca data trecută, dar parcă ...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Hannah Roels