Cât îl aștept pe Isaac, niște bărbați în vârstă se bat pe locurile de parcare, familii de câte șase membri se înghesuie în taxiuri mici, iar eu aud un țiuit strident în urechea dreaptă de la toate claxoanele mașinilor. Parcarea aeroportului este o transpunere a traficului din întreaga țară, o prevestire a autostrăzilor haotice, unde marcajele rutiere sunt ignorate și se aplică dreptatea celui mai puternic. 

„We verbannen de dromen naar morgen en later, maar doet het je stiekem geen pijn?” Izgonim visurile legate de ziua de mâine sau de ce mai urmează, dar în secret nu-i așa că te doare? Frazele neerlandeze nu par să fie la locul lor într-o parcare ca asta, într-un oraș ca ăsta. E modul lui Isaac de a-și face simțită prezența. În școala primară, de câteva ori pe an într-o zi de vineri, organizam cu toată școala o după-amiază de karaoke. Fiecare clasă interpreta o melodie la alegere, însă alegerea era limitată, pentru că aparatul de karaoke avea doar câteva opțiuni. În clasa a cincea am ales întreg anul „Wat zou je doen” (Tu ce ai face?) de la Marco Borsato și Ali B. Până la Crăciun am creat propria noastră coregrafie și învățaserăm toate versurile pe dinafară. Eram îmbrăcați corespunzător, purtam șepci puse într-o parte, iar la finalul spectacolului am primit multe aplauze de la restul școlii. 

Mercedesul alb vechi staționează, motorul se oprește, iar Ali B e întrerupt în mijlocul unei propoziții. Ambele geamuri ale mașinii coboară și îl văd pe Isaac stând ușor cocoșat. Capul lui pare că aproape atinge tavanul. Nu știu cum mă așteptasem să arate acum. În ciuda fotografiilor pe care le-am văzut în ultimii ani, aveam în minte în continuare imaginea lui Isaac ca fiind o versiune ceva mai înaltă a lui de la paisprezece ani, cu tot cu mustața subțire și trupul stângaci. 

- Ai mai crescut, concluzionez eu într-un final. 

Eu am avut un puseu de creștere mai devreme, așadar câștigam orice ceartă pentru că puteam da în el mai tare și nici nu ezitam să zgârii până la sânge. Isaac a început să mă ajungă din urmă cu un an înainte ca el și tata să plece și atunci nu mai trebuia să-și pieptene părul drept în sus ca să pară mai înalt decât mine. Când am împlinit paisprezece ani, ne-am însemnat pentru ultima oară înălțimea pe tapetul din dormitor. Isaac a măsurat diferența cu echerul, iar pentru restul zilei nu și-a sărbătorit doar ziua de naștere, ci și victoria. Oficial, era cu doi centimetri mai înalt decât mine. 

Luându-mi geamantanul, zâmbește și spune:

- Știam amândoi că eu o să câștig. 

Isaac spune că drumul cu mașina din parcarea aeroportului până la apartamentul bunicilor nu durează decât cincisprezece minute. 

- Nu știu dacă mai ții minte cât de departe e apartamentul, din vizitele la bunici de când eram mici, dar atunci parcă nu se mai termina odată drumul, nu? 

- Da, dura ore întregi. 

- Dacă e aglomerat sau sunt ambuteiaje, durează și o oră, dar de săptămâna trecută e ceva mai liber pe drum. Cine a putut să fugă din oraș a fugit și acum abia dacă mai sunt zboruri spre Beirut. 

- Da, are sens. 

Pe drum mă simt ca la o reuniune cu colegii de la școala primară, unde, mestecând la un covrig, încerc să sustrag în cinci minute povestea de viață a unei persoane pe care o știam cândva. 

- Tu cu ce te ocupi de fapt? Ești în finanțe? 

Isaac începuse la un moment dat să studieze administrarea afacerilor sau economie sau contabilitate. Nu-mi mai amintesc. Cuvântul „finanțe”, chiar dacă nu zice de fapt nimic, este probabil opțiunea care mă aduce cel mai aproape de răspunsul corect. 

Plescăie din limbă, un fel de țâțâit, și scutură din cap. 

- Dolarii... Taxele de școlarizare cresc din ce în ce mai mult în fiecare an, am ajuns acum la vreo doișpe mii pe an și e o nebunie la cursul dolarului de acum. 

- Atunci cu ce te ocupi? 

- Tot felul de lucruri. Frații unui amic au o benzinărie și câteva taxiuri, așa că mai ajut pe acolo când au nevoie de mine. 

- Te mai întorci la facultate? Dacă scade taxa. 

- Poate. Ai mâncat ceva în avion? 

Ridică o mână de pe volan și arată spre KFC-ul din dreapta noastră. 

Cu unghiile de la degetul mare și arătător trag de un fir de ață desprins care îmi atârnă de la mânerul rucsacului. 

- Fata de lângă mine mi-a dat un sandviș cu labne.

- Vrei să mănânci? 

Dau din cap că nu. 

În mașină, izolată de lumea exterioară, cu privirea înspre torpedou și atenția asupra muzicii, să stau lângă el și să-l privesc îmi oferă un sentiment oarecum familiar. E ca și cum n-am încetat niciodată să fim unul în prezența celuilalt. Îi studiez conturul feței, curbura nasului, pe care amândoi am moștenit-o de la tata, părul rebel din creștetul capului. Chipul lui e chipul meu, dar un pic altfel. El este ca mine, dar un pic altfel; nu există nicio persoană în lumea asta cu care să am mai multe asemănări genetice decât Isaac. Nu e un străin. 

În același timp, Isaac e o persoană pe care am cunoscut-o într-o viață anterioară. A devenit, din multe puncte de vedere (înălțime, tunsoare, grosimea vocii, modul în care conduce, felul în care își poartă trupul) de nerecunoscut. În viața în care ne-am cunoscut era o omidă, iar acum e un fluture: a trecut printr-un întreg proces, în care tot ce ținea de el – pielea lui, mintea, intestinele și oasele – s-a dizolvat în mâzgă, apoi a fost remodelat într-o ființă umană. 

S-au făcut studii privitor la ce își mai amintesc fluturii din viața lor de omidă. În timpul metamorfozei, sunt transmise mai departe numai amintirile de importanță biologică: fluturii păstrează doar amintirile care asigură că știu ce e periculos și ce e familiar. Ce a făcut-o pe omidă să râdă, ce a făcut-o tristă, cât de mult le iubea pe omizile din jurul său – toate astea se pierd în procesul de transformare. 

- Dacă ar fi să alegi, ai fi o omidă sau un fluture? îl întreb. 

Ce-ți mai amintești din viața pe care am împărțit-o? 

- What the fuck? se uită într-o parte, își ridică o sprânceană, apoi scutură din cap. Un fluture, cred. Nu, o omidă. Pot să aleg și altceva? Un miriapod sau așa ceva? Nu. O buburuză portocalie. Asta sunt. 

În afară de cioburi, apartamentul pare neschimbat. Recunosc din fotografiile vechi canapeaua din mijlocul sufrageriei – e doar o idee mai decolorată, iar șezutul mai lăsat. E ca și cum a obosit să stea de atâta timp în același loc. Mă întreb cât de adânci sunt urmele lăsate în covor de picioarele canapelei. L-am mai putea oare salva printr-o curățare serioasă sau țesătura și-a pierdut între timp textura cu totul? Zilele trecute am văzut o serie de filmulețe de la o companie care se ocupă cu repararea jucăriilor de pluș. Dacă țesătura unui animăluț de pluș, de obicei blana unui urs sau a unei pisici, a fost uzată complet după nopți de plânsete și alinare, atunci se scoate umplutura din animăluț. I se scot ochii de mărgele cu un cuțitaș, iar învelișul golit se înmoaie în apă cu săpun. La final, plușurile arată de fiecare dată prea noi, prea curate. Nu cred că mai oferă îmbrățișări la fel de bune ca înainte. 

Ultima rază puternică de soare a zilei de azi se reflectă prin cioburi într-o mie de bucăți pe perete. Numai canapeaua și traseul de la ea până la ușă nu sunt făcute din sticlă. Canapeaua e acoperită cu perne decorative cu franjuri aurii, iar în mijlocul ei se găsește o pătură subțire cu imaginea unui papagal. 

- Acolo dormi tu? îl întreb. 

Isaac își poziționează cu grijă un picior în fața celuilalt, ca un echilibrist pe sârmă. Și-a întins brațele ca să își mențină echilibrul: câțiva centimetri la stânga sau la dreapta și va păși în cioburi. Poteca are lățimea unei mături, parcă îl și văd cum a mers în linie dreaptă cu mătura în față către canapea, cum a creat o potecă, s-a așezat pe canapea și a considerat că e suficient. 

Isaac dă din cap înspre cealaltă parte a camerei. Ușa spre dormitor e deschisă.  

- De obicei dorm acolo. N-am avut timp să eliberez drumul. 

Între timp, stând în picioare pe canapea, ia mătura care a căzut și care zace acum pe podea. Cu o mișcare ușoară, aruncă mătura înspre mine. Zici că suntem doi eroi dintr-un film medieval care își aruncă sabia de la unul la altul. Mânerul de lemn aterizează pe jos și scoate un sunet înăbușit. 

Isaac se dă jos de pe canapea și, cu pași mici, se îndreaptă spre ușa de la intrare. 

- Mă duc sus să mai împrumut una, spune și dispare pe coridor. 

Ca un plug de zăpadă, împing cioburile în față și creez o linie dreaptă de la ușă la dormitor. Briza care suflă prin cameră miroase a mare și a containere de gunoi pline până la refuz. Covorul sclipește de la bucățile microscopice de sticlă înfipte între fibrele țesăturii. Nu știu dacă vom reuși să le scoatem cu aspiratorul – se poate să nu fie destul curent, iar generatorul să se oprească după un minut. Atunci ar trebui să coborâm în fugă scările ca să-l pornim la loc și să sperăm că nu le-a căzut curentul și vecinilor. 

Îmi amintesc cum, atunci când dormeam aici și nu în satul bunicilor, ne întorceam obosiți și arși de soare după o zi lungă la plajă. Înainte să urcăm, tata se ducea la panoul electric fixat în exteriorul blocului. Ridica și cobora de câteva ori siguranța lui Im Younes, una dintre vecinele de deasupra, și toate luminile din casa ei pâlpâiau. „Ca să știe că suntem acasă”, spunea tata. „Ca un fel de sonerie.” Adesea Im Younes se afișa câteva minute mai târziu în fața ușii noastre. Eu și Isaac o luam de mână ca să o ducem în sufragerie, unde ne așteptau farfurii cu mâncare, iar tata primea un plici de muște peste braț. 

Adun într-o grămăjoară lângă ușa de la dormitor bucățile de sticlă măturate și pășesc înăuntru. Cearșafurile zac nefăcute în mijlocul patului, iar una dintre perne a căzut pe jos.

Vara se făcea mereu prea cald în camera asta. Dormeam toți patru în patul dublu mult prea mic și ne trezeam adesea scăldați în sudoare. Cu toate astea, preferam să fiu aici decât în sat: aici mâncam în fiecare seară la restaurant sau de la tarabe mici și treceam în fiecare zi pe lângă magazinul de dulciuri, de unde aveam voie să-mi iau acadele de zahăr. Plaja era mereu aproape, iar seara nu era niciodată liniște deplină. 

În fața patului e un dulap cu rame foto răsturnate. Le ridic una câte una ca să le analizez și recunosc fotografia de la nunta părinților mei, poze ale mătușilor mele când erau încă adolescente, fotografii cu nepoți și nepoate de când erau bebeluși și, într-un final, văd o poză cu mine. E făcută la școală, în clasa întâi sau a doua, cred. Anul acela aveam buza spartă și o zgârietură pe față pentru că mă lovisem cu capul de pavaj în timp ce mergeam prin curtea școlii. Rama pozei e crăpată. O pun la loc, singura dintre toate în picioare, în mijlocul raftului de sus. 

De multe ori simt că bunicii mei mai există doar în momentele în care mă gândesc la ei. În toate celelalte perioade intermediare, care uneori se întind pe luni de zile, sunt doar roluri secundare uitate, marionete care zac undeva pe fundul unui cufăr închis – un cufăr a cărui cheie am pierdut-o. Sau cel puțin asta îmi zic ca să mă simt mai puțin vinovată. Dacă nu există atunci când nu mă gândesc la ei, atunci nu există nici momentele în care așteaptă să sune telefonul sau să primească un mesaj cu „hei, mi-e dor de voi” sau în care mă așteaptă pe mine. Fotografia de la școală, pe care nu știu cine a pus-o aici, contrazice această idee și, cu cât propriul meu chip de opt ani se uită mai mult la mine, cu atât îmi crește nodul din gât. Întorc poza cu fața la perete.