View Colofon
Translations

Fragment din romanul Sonia ridică mâna, Polirom, Iași, 2019

Published in edition #2 2019-2023

Sonia ridică mâna

Written in RO by Lavinia Braniște

Prin părțile acestea oamenii sunt foarte suspicioși. Dar nu știe dacă prin alte locuri ar primi-o cu brațele deschise. Oamenii din partea lui. Cei din tabăra cealaltă. Nu cunoaște în jurul ei cupluri din generațiile înaintate în care cei doi să fie prieteni și nu dușmani, chiar dacă rămân împreună pe veci. Or fi fiind pe undeva și care sunt prieteni toată viața și dincolo de ea, dar aceia sunt puțini, extrem de norocoși și ascunși bine de tot de ochii tuturor, astfel încât, privind în jur, tu, tânărul, să fii aproape convins că cel de lângă tine o să ajungă în cele din urmă să-ți mănânce sufletul. Iar dacă cei doi se despart și-n urma lor rămân copii și apoi își refac viața, încă și mai dușmani vor fi, iar noii parteneri n-au cum, dar n-au cum, se gândește Sonia, să nu desteste aceste reminiscențe din vieți anterioare, copiii.

Cu toate acestea, iat-o urcând scările unui bloc sordid, comunist, până la etajul al treilea, unde se oprește câteva secunde nu atât să-și tragă respirația în urma efortului, ci pentru a-și aduna curajul să sune la ușă. Are pe umăr o sacoșă de cârpă și în sacoșă o cutie de cafea de la hipermarket, pe care știe că n-o va oferi, pentru că n-a fost atentă și a luat capsule pentru espressor în loc de cafea măcinată. S-a uitat după ambalaj, să arate frumos și deosebit, s-a uitat și la preț, să nu fie ieftin, dar va sfârși prin a înțepa capsulele cu cuțitul și a recupera cafeaua din ele, pentru a și-o prepara pentru sine, acasă la bunicul. A venit, deci, cu mâna-n gură.

A patra soție a tatălui său arată ca o văduvă din bibliografia școlară.

Sonia se aștepta să fie altfel. Mai elegantă, mai mândră, mai plină de creme.

Femeia, pe nume Anișoara, încă poartă doliu și pare consumată de o suferință sinceră.

O invită înăuntru și se așază amândouă pe canapeaua din sufragerie.

A primit-o pe Sonia din politețe, a spus „da” cu jumătate de gură atunci când a contactat-o nașa, dar e clar că acum nu are energie pentru niciun fel de dialog și așteaptă mai degrabă ca Sonia să-i spună ce vrea și de ce a venit.

N-o servește cu nimic.

Sonia are reflexul de a pune totul în cuvinte. E important pentru ea să poată articula ceea ce simte. Dar când pui în cuvinte lucruri care nu sunt făcute pentru a fi ordonate sau lucruri pentru care pur și simplu limba nu are resurse, riști să duci totul într-o direcție greșită. Uneori pare mai grav decât e. Alteori e dus în derizoriu. Iar alteori nu mai iese ceea ce era și atunci te sperie sau te pierde pe drum.

Sonia a venit acasă la tata pentru că voia să vadă cum a trăit. Cum arată casa lui, cum arată spațiul în care el se trezea și în care revenea pentru a-și găsi refugiul. Dar acum nu știe cum să împacheteze asta într-un răspuns la „De ce ai venit?”.

Vrea să știe cum miroase la el în casă așa cum voia să știe cum miroase la CNSAS pe vremea când era încă foarte naivă și credea că la CNSAS intri tu în arhivă și cad pe tine tone de dosare. Când i se părea că e atât de simplu să afli orice. Să-ți faci o părere despre orice. Înainte să afle că la CNSAS trebuie să spui exact de ce ai venit și ce cauți, să semnezi multe hârtii și apoi să aștepți cu lunile să vină mașina cu documentele de la arhive. Că trebuie să ceri voie să faci cópii. Să te juri că datele cu caracter personal care ți se dezvăluie vor fi folosite numai și numai în scopul declarat.

A căutat sentimentul de claustrare și de sufocare și a sperat ca din astea să poată izvorî ceva. O stare sufletească.

Apartamentul tatei e aproape gol. Are în el doar strictul necesar.

Din informațiile combinate pe care le are de la mama și, mai ales, de la nașa, Sonia știe că tata, cândva după ’89, a ajuns să lucreze pe la primărie. „Să-nvârtă ceva” pe la primărie, mai degrabă. A mai aflat acum că a trecut dintr-un partid în altul de câteva ori și că la un moment dat a fost șeful piețelor din micul oraș de provincie. Imaginea lui, schimbătoare în mintea Soniei, a suferit din nou modificări. De ce a schimbat partide? Era chiar atât de oportunist? Acum, când vede apartamentul modest, în mod straniu, dezamăgirea e dublată. Se aștepta la bunăstare. La opulență, chiar. Altfel, de ce să te compromiți într-o lume liberă, dacă prin liber s-ar putea înțelege „nu ca înainte”?

A încercat să-și imagineze ce discuții ar fi avut cu tata înainte de alegeri. A fost prima dată când a făcut exercițiul ăsta, al conversației cu tata, și primul lucru la care s-a gândit a fost ce-ar fi avut de dezbătut în perioada aceasta fragilă a campaniilor electorale, când atâția copii se ceartă cu părinții. Când în atâtea familii, pe atâția oameni cresc ghimpi de ură, ca pe niște ființe ale întunericului, în aceste perioade bizare care-i transformă pe unii într-un fel de vârcolaci. Ar fi putut să discute civilizat despre opțiunile fiecăruia?

De când a crescut a fost mereu aproape sigură că existența tatei în viața ei i-ar fi schimbat felul de a fi, ar fi făcut-o mai puternică, mai rezistentă la intemperii de tot felul, de parcă simpla prezență a unui bărbat în casă ar face să plutească în aer un fel de testosteron din care să se servească în voie și femeile, atunci când au nevoie să fie tăioase. Mama n-a știut s-o facă puternică, ci dimpotrivă, i-a pus în spate și fricile și vulnerabilitățile ei, a crescut-o cu o mentalitate de femeie singură și hăituită. Singurul lucru util cu care s-a echipat pentru viață – i se pare Soniei – e că știe mereu cum să se ascundă când are de plâns.

Dar ceea ce credea până acum că ar fi fost, mai mult ca sigur, un factor de stabilitate, un fel de ancoră, și anume tatăl, i se pare dintr-odată că ar fi putut fi extrem de destabilizant. Poate că și mai mult le-ar fi dus în derivă. Poate că mama a procedat corect. Nu doar să se despartă, ci și să facă tot posibilul să-l țină departe. Cert e că Sonia n-o să știe niciodată cum ar fi fost cu el și cel mai bun lucru pe care-l poate face acum e să meargă pe mâna mamei. Să-i acorde acum toată încrederea pe care i-a refuzat-o în anii de maturitate, fiindcă, nemulțumită de propria persoană, a căutat vinovați împotriva cărora să se răzvrătească și a găsit-o pe mama, fiindcă doar pe ea o cunoștea.

Și cu el, și fără el, poate că ea ar fi fost fix la fel acum, la fel de expusă și de nesigură, incapabilă să fie tăioasă atunci când i se pare că tăios ar trebui să fii, incapabilă de o revoltă mai mare decât să-ți spargă vaza preferată. La urma urmei, a citit despre studii pe gemeni care, despărțiți la naștere și adoptați de familii diferite, ajung să ducă o viață incredibil de asemănătoare. Să facă aceeași facultate sau să divorțeze ambii de trei ori.

Văzând-o cum stă cu palmele pe genunchii apropiați și nu spune nimic, Anișoara deschide ea într-un târziu discuția.

— I-am zis și Claudiei când a fost pe aici, de câteva ori. Mi-a lăsat prin testament doar apartamentul. Și eu i l-aș fi lăsat lui dacă situația ar fi fost invers, așa am semnat hârtiile. Nu știu ce și-a imaginat Claudia, actul n-avea cum să fie atacat.

Sonia nu zice nimic. N-a venit s-o acuze pe această femeie c-a rămas cu casa. Ar trebui s-o oprească și să-i explice asta.

— V-a iubit? întreabă ea în schimb.

— E și munca mea aici, în primul rând că l-am suportat, spune Anișoara și parcă i se împăienjenesc ochii.

— Iertați-mă dacă e prea intruzivă întrebarea... Eram curioasă dacă... dacă era capabil de afecțiune.

— Poate pe celelalte le-a iubit. Când era mai tânăr... Poate pe maică-ta...
Toate femeile, neveste și fete, au impresia că altele au avut parte de mai multă iubire din partea lui, fiindcă au refuzat să-l creadă atât de nesimțit.

Asta e, până la urmă. Unii oameni sunt nesimțiți.

— Pot să mă uit prin lucrurile lui? întreabă Sonia.

— De ce?

— Sunt curioasă... Doar de-asta am venit, stați liniștită. Să-mi fac o idee.

— De ce ai venit acum? De ce nu l-ai căutat cât a trăit?

More by Lavinia Braniște

Un vuiet

În tren, în ultima parte a călătoriei, văzuse prin geamul soios marginile cerului. S-a ridicat să se uite și pe partea cealaltă a vagonului, s-a apropiat de bărbatul adormit cu fața ascunsă după perdea și cu mâna dreaptă așezată ferm peste mica geantă de voiaj, care stătea pe scaunul de alături. Da, și pe geamul lui se vedea la fel. O pătură compactă, indigo, într-un plan paralel cu câmpul întins, plin de smocuri uscate. Și la marginea ei, un albastru deschis și limpede, ca o mare îndepărtată, suspendată între cer și pământ. Undeva, deasupra păturii indigo, era soare. Când s-a ridicat, a si...
Written in RO by Lavinia Braniște
More in RO

Comunismul văzut de copiii foarte mici

Am patru ani și nu am urcat niciodată mai sus de etajul I. Sunt încredințat  că șarpele albastru al balustradei e nesfârșit, că el urcă și urcă și urcă, spul beră acoperișul de smoală al blocului nostru și înaintează nevăzut către cer.  E un gând pe care nu îl împărtășesc nimănui. Frica mi se încălzește la fla căra acestui gând.   Oamenii coboară de la etajele superioare, dinspre cer, uneori vor besc între ei în șoaptă și eu nu aud ce își spun. Dar niciodată nu e o tăcere  încheiată între ei. Niciodată nu e li-niș-te. Șoaptele plutesc de la unul la ce lălalt. Sunt ca niște albine sau poate ca ...
Written in RO by Andrei Crăciun

Toate fiarele de pe câmp

      Ca de obicei, în dimineața aceea se trezi cu foame. Măcănitul rațelor care survolau acoperișul răsună în pereții dormitorului, iar fetița se ridică din pat. Rațele ajunseseră la casa bunicii ei venind de departe, poate de pe alt continent, dând din aripi. De pe o zi pe alta renunțase să mai meargă la școală și fusese trimisă aici, la bunica, care locuia lângă un lac, la kilometri buni de satul cel mai apropiat. Nimănui nu-i păsa. Părinții voiau intimitate sau munceau acolo la oraș, nu e clar ce făceau. Neîndoielnic, însă, era tremuratul din stomacul ei din fiecare dimineață, și la fel la...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

În drum spre casă

În timp ce se întorc maşina, lăsând oraşul în urmă, el încearcă să dezamorseze conflictul spunând că a fost una din acele situaţii imposibile, pe care el le numeşte „Ce-ai face dacă?“. Ea clatină din cap. — Situațiile de genul ăsta nu sunt punctul tău forte, comentează. — Ce vrei să spui? Mai mult decât atât ce naiba aş fi putut să fac? — Nu vorbi urât. Matteo repetă tot ce spui. Alice aruncă o privire peste umăr. Matteo e prăbuşit în scăunel. — Vrei să-mi spui ce am făcut rău? întreabă el după puţin timp. — Davide, îți ieșisei din minţi, începuseși să baţi cu pumnii în sticlă. Dacă nu...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

Calcan

Plutesc cu fața în apă și stau nemișcată. Să nu atrag atenția, să nu irosesc energie. Să mă las doar să atârn. Să expir lent, foarte lent. Balonașele urcă bolborosind și mă gâdilă pe obraji.  În ultimul moment, corpul meu va tremura, stomacul mi se va strânge doar pentru a-mi obliga gura să se deschidă și în acea clipă, îmi voi ridica, hotărâtă și liniștită, capul din apă și voi trage adânc aer în piept.  „72 de secunde!“ nu va striga nimeni.  E o competență care nu te duce nicăieri în viață. Sau poate doar mai aproape de tine.  Stau pe fundul piscinei și mă uit în sus la oamenii care trec pe...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Nikki Dekker

Presiune

Presiune, presiune, depresie. A fost atât de rapidă, a venit subit, ziua în care totul s-a schimbat.   S-a terminat internetul, de la o zi la alta, într-o clipă, imediat, dintr-o suflare.  Chiar așa: s-a terminat internetul, foarte repede, presiune, presiune, depresie. João a fost primul care și-a dat seama, pentru că el a inventat sfârșitul internetului. Era în drum spre muncă, deprimat, plecase de acasă de la maică-sa, care avea o depresie clinică, diagnosticată, justificatoare. Presiune, presiune, depresie, João se gândea ce înseamnă depresia. Filozofa, iar asta e mai enervant decât orice. ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Cum să împăiezi un corp

Sub pielea noastră sunt lumi întregi. Asta dacă ar fi să te iei după ilustrații. Uneori, nu sunt sigură. Îmi pun mâna pe clavicula care iese în afară dacă ridic din umeri. Iar eu fac asta des. Clavicula e un oscior solid, dar subțire. Aș putea să-l rup. Poate nu cu mâna goală, dar dacă-l lovesc cu ceva greu, de exemplu cu statuia aia masivă din piatră, atunci sigur. Nu ai nevoie de multe ca să te destrami. Ajunge să te îneci o dată cu ceva și s-a zis cu tine. Unde rămân biluțele de hârtie care nimeresc în tubul greșit? După omușorul care mi se bălăngăne în fundul gurii, nu văd nimic. Stau înti...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Nikki Dekker