View Colofon
Translations
Published in edition #2 2019-2023

Câteva minute în derivă

Written in RO by Cristina Vremes

Ziua începe mai devreme decât aș fi crezut.

Pusesem alarma să sune la ora 5:56, din mai multe motive. Voiam să am timp pentru meditația de dis-de-dimineață și, totodată, trebuia să aștept treizeci de minute pentru ca pastila ce îmbunătățește funcțiile tiroidiene să își facă efectul înainte de cafea, iar apoi să încep o serie de exerciții ce îmbină arderea grăsimilor cu tonifierea mușchilor, folosind doar propria greutate, fără să uit, între timp, să dau drumul la boiler, fiindcă încălzirea apei durează aproximativ patru ore, ceea ce îmi acordă suficient timp să termin și secvența de yoga pentru descleștarea inimii, fără a mă expune pericolului de a inunda apartamentul, pentru că termostatul boilerului nu mai funcționează și, atunci, apa se încălzește prea mult, nelimitat, atingând aproape punctul de fierbere și declanșând o presiune interioară ce riscă o explozie.

Al doilea motiv: de când am citit Inhibiție, simptom, angoasă, mi-am dat seama că am un comportament obsesiv-compulsiv, pe care vreau să-l înfrâng prin câteva detalii din cotidian, cum ar fi o alarmă setată nu la o oră fixă, ci cu câteva minute în derivă. Apoi, ora 5:56 înseamnă patru minute de prelungire a stării onirice, pentru ca la 6 fix să mă dau jos din pat.

Dar lucrurile nu au decurs așa, fiindcă la ora 4:35 eram trează și mă uitam pe tavan. Am încercat să adorm din nou, în van. Nu mă încumetam să mă uit la ceas, sperând să fie mai târziu, sperând să fi profitat de îndeajuns de mult somn pentru a fi energică și productivă în decursul zilei. Genele de lumină ivite printre cusăturile draperiilor întârziau totuși să se ivească, și atunci mi-am luat inima în dinți, m-am sculat și am acceptat insomnia, începutul timpuriu, oboseala unui somn scurtat.

Nu-i prea grav, îmi spun. E doar un alt eveniment care nu decurge conform planului, cum au fost multe altele, în ultimele luni. Cu acest răstimp câștigat nu știu încă ce să fac. Nu aprind lumina – simt că nu a venit momentul să intru în contact cu electricitatea sau cu orice alt fenomen fizic. Stau așezată turcește pe o pernă, poziție în care meditez, de obicei. Ceva mă împiedică să pornesc clipul cu vocea gurului, și aștept, într-o tihnă profundă, acea pace de dinaintea rumorii străzii, a camioanelor de gunoi, a claxoanelor. Sunt primul om în stare de veghe, iar restul lumii este inconștient.

Fără niciun efort voluntar, imaginea unei figuri care îmi seamănă apare într-un spațiu incert – nici în minte, dar nici în lumea materială, ci într-un purgatoriu al vizibilității. Silueta trece de verificarea pașaportului, își recuperează bagajele de pe banda rulantă, se urcă în trenul de legătură dintre aeroport și centrul orașului, observă oamenii preocupați de facturile de pe telefon, cerșetorii de care se ciocnesc, cafelele în pahare de plastic, fără capac, ce dau pe-afară. Este înghesuială; este lumea cea de toate zilele, îndepărtată de junglă, triburi laoțiene, pensiuni de globetrotteri, petreceri tehno pe plajă, tacâmuri din frunze de banană, corpul lui Iacob, senzația totală de libertate, atunci când străbați văi și serpentine pe o motocicletă.

Revenirea dintr-o călătorie de trei luni, la un normal lânced, prezintă câteva consolări. Iacob și-a rezervat biletul de avion. Nopțile din colibă și diminețile inaugurate cu peisajul puternic luminat, ce părea de fiecare dată neașteptat de întins, prin fereastra cu cadrul de bambus de dimensiunea unui spătar de scaun, aceste dimineți irecuperabile se vor prelungi în cei 25 metri pătrați pe care îi ocup în garsoniera mea. Vom avea parte de alte experiențe, mai ancorate în ceea ce se zice că este lumea reală. Iacob mă întreabă dacă o să îi gătesc. Ezit să-i răspund și, în același timp, apelul video se bruiază. Sper că nu a remarcat această fină retragere. Mă întreb cum va fi să pregătim curry împreună, în bucătăria de un metru pătrat. Cum va fi, oare, să cumpărăm orez și Vegeta împreună, să stăm la o coadă înăbușitoare de hipermarket cu promoții colorate. Să stăm împreună încontinuu, o săptămână întreagă, să ne studiem corpurile atât de mult, încât să avem impresia că alunecăm unul într-altul.

Masa din Ajunul Crăciunului am luat-o împreună pe marginea drumului, în întuneric, fiindcă electricitatea este firavă în acea comunitate din nordul Thailandei. Am mâncat pad thai cu creveți, direct din pungă, rezemați de un parapet de piatră, în țărâna de pe jos. A doua zi, pleca înapoi, într-un Berlin friguros și umed. M-a trezit dimineața și m-a strâns în brațe, cu o privire serenă și încrezătoare, în timp ce plângeam înfundat, cuibărită în trupul lui. Iacob își împachetează lucrurile repede, fără să se piardă în dezordinea din penumbră, printre periuțe de dinți și șepci, chitanțe și bocanci. Într-o clipă, își leagă rucsacul în jurul bazinului, se aude catarama de plastic, al cărei ecou persistă în coliba pe care o lasă în urmă, închizând ușa cu un zâmbet.

Trenul a ajuns la Gara de Nord. Oamenii se îmbulzesc înspre scara rulantă, iar șuvoiul haotic de suflete se organizează într-un singur rând ascendent. Mirosul de șoarece din metroul parizian revine, de parcă nu a dispărut niciodată în cele trei luni de călătorie. Nefericirea unui oraș asprit, cu resurse supraexploatate, cu fărâme de plenitudine, se reinstalează cu naturalețe, așa cum sunt și îmbrâncelile, nervii trăiți la comun, sentimentul de disperare urbană. La Paris, viața a fost arhivată într-o memorie culturală. Natura există în minte, în picturi. Viața este trăită nu prin propriul corp, ci prin ideea unei mese cu scoici și șampanie, ideea unor sandale bej cu ținte, fără de care pantalonii albi evazați nu au sens.

Corpul, plăcerea, senzațiile, sentimentele nu își găsesc logica fără accesorii exterioare, înstrăinate de libertatea unui peisaj cu cer și pământ. La Paris, parcă și cerul este pictat.

Venirea apropiată a lui Iacob va aduce, poate, cu sine, bolta cerească în stare naturală, așa cum am descoperit-o acum câteva luni. Vizita lui coincide cu Salonul Desenului Erotic, unde am fost acceptată. În sfârșit, sentimentul de sechestrare creativă începe să se dilueze. Desenul pe care îl prezint se intitulează We don’t talk about it anymore și arată o fată goală, cu tricoul sulemenit, un desen respins la majoritatea saloanelor. Revenirea la viața reală nu este atât de dezolantă, atunci, ci, dimpotrivă, riscă să devină în curând prea complexă, cu o succesiune de întâmplări bogate, suculente, și am la dispoziție puțin timp. Vernisaj, Iacob, primăvara timpurie, rezidența din Elveția, câteva săptămâni după, toate îmi vor lăsa o perioadă scurtă de aclimatizare.

Evit să las viața să decurgă prea rapid, fără a putea face o sinteză din când în când. Altfel, fluxul evenimentelor este amețitor, și risc un fel de autism.

*

Toate planurile se prăbușesc, rând pe rând. Lumea întreagă se stinge. Saloanele publice se închid, avioanele zboară rar și companiile aeriene dau faliment; revenirea la lumea reală, la care mă așteptam în trenul de la aeroport, este dată peste cap. Un virus al cărui nume se termină în vid migrează de la est la vest și se anunță în chip concret pe o plajă cambodgiană, unde văd primii călători și chelneri cu chipul pe jumătate acoperit cu o mască de unică folosință. Acum, pericolul contaminării este omniprezent și sunt locuri în care cadavrele, victime ale atrofierii pulmonare, nu au loc de groapă, fiind ținute în congelatoare enorme, la comun. Străzile sunt imobilizate, motorul de mașină nu se mai aude, ieșitul din casă este determinat de un protocol strict, pentru a întâmpina răspândirea molimei. Efectul asupra orașului este fantastic, deși cauza este catastrofică. În țesătura urbană se așterne o pace rară, un timp de retragere și reflecție. În lumina soarelui rarefiat de martie, apoi aprilie, mai, mamele joacă fotbal cu copiii lor, bătrânii respiră aer curat pe bănci publice, o umanitate melancolică iese la suprafață. Plimbarea zilnică durează doar o oră și o degust cu intensitate. Redescopăr orașul dincolo de agitația cotidiană care îl ascunde de obicei.

În schimb, existența între patru pereți ce delimitează câțiva metri pătrați, în care zilele se pot repeta fără configurații distincte, poate fi apăsătoare. Decid să programez cotidianul cu strictețe. Accept că Iacob nu poate veni, că desenul meu nu va avea parte de o primă vizibilitate, că rezidența în Elveția este compromisă, că urmează o perioadă lungă de tăcere și un viitor în care trebuie să o iau de la capăt.

Diminețile încep devreme, înainte de răsărit. Urmez un impuls de moment, de a face din tăcerea impusă o tăcere deliberată, aprofundată, închid ochii, așezată turcește, ridic palmele către cer și las un negru complet să îmi invadeze mintea. De aici, trec la o formulă de meditație ghidată. De la curățenia minții trec la curățenia corpului, pe care îl supun unui program strict de exerciții cardio, bodyweight și yoga, timp de aproape trei ore, interval în care devin conștientă de fiecare mușchi, senzație, efort, penetrând cotloane până acum neștiute. Sunt conștientă de inimă, umeri, buricul degetelor, rotulele genunchilor, respirația pe nas, centrul stomacului. De la curățire, trec la reconstrucția intelectului și analiza originilor, începând cu descoperirea democrației în Grecia Antică, trecând prin Revoluția Franceză și istoria canonului literar vestic, conștiința de sine hamletiană și strategii militare din al Doilea Război Mondial, până la condițiile stranii în care am fost adusă pe lume, acum mai bine de treizeci de ani.

De ziua lui Iacob, petrecem câteva ore împreună, dezbrăcați, pe telefon. Patru zile mai târziu, este aniversarea mea. Mă trezesc cu gândul de a o petrece cât mai normal, fără să mă abat de la programul strict. Dacă las câteva secunde de ezitare, fără coordonare strictă, mă tem de o catastrofă, un episod lung, negru și vâscos, în care nu mă voi putea ridica din pat, fiindcă nu am niciun motiv să o fac. Și exact acest lucru se întâmplă. Ecranul se aprinde de dimineață, cu mesaje de la necunoscuți care știu că este ziua mea, fiindcă virtualul i-a anunțat. După prânz, încep să mă întreb dacă Iacob plănuiește un apel special, ce presupune pregătiri, și de aceea nu am primit niciun semn. Petrec restul zilei cu telefonul în mână și o stare de susceptibilitate crescândă. Ecranul nu cooperează și mă supune chinului de a spune mulțumesc pe pilot automat, de prea multe ori, fără niciun sentiment real de recunoștință. Ora patru, opt, trecut de miezul nopții, și adorm cu un sentiment amar, fără să fi ieșit din casă, fără să fi celebrat cu un pahar de vin, fără să întâlnesc o singură persoană reală, fără o rază de soare, neliniștită de iminența unui gol și mai gol, între cei patru pereți albi.

A doua zi, în lumina incipientă a dimineții, observ că tulpina singurei vietăți ce mă consolează, o plantă yucca pe nume Gigi, s-a frânt. Semnele funeste continuă. Statueta Ganesh are o ureche frântă, iar ceașca preferată de cafea îmi alunecă printre degete. Puținele lucruri de care mă pot agăța, în prima zi de schimbare a prefixului, se prăbușesc, și simt că nu mai este nimic de făcut, mă întorc în moalelele plapumei și mă retrag într-o semiconștiență ce durează mult timp.

*

Au trecut săptămâni de la acest episod, perioadă în care am lipit urechea statuetei cu superglue, iar tulpina lui Gigi cu Urgo, praf de scorțișoară și o scobitoare. Sunt lucruri care mă oglindesc.

Refacerea lor este refacerea mea. Programul cotidian devine mai strict, pandemia continuă, iar eu mă agăț de alarme și exerciții cardio pentru a subzista, până în această dimineață, când mă trezesc nu la 5:56, cum prevăzusem, ci pe la 4. Îmi doresc să mă epuizez fizic. Dau drumul unui curs de antrenament de mare intensitate cu interval. Vreau să nu mai gândesc, să reduc activitatea cerebrală la pură sudoare, la pur corp.

La sfârșit, în timpul relaxării mușchilor, instructoarea spune, printre altele, că singurul lucru permanent este schimbarea.

More by Cristina Vremes

Trilogia sexului rătăcitor

În fața porții lui tanti Nicoleta era multă lume venită să-l petreacă pe nea Titi pe ultimul drum, care nea Titi, chiar dacă le avea el cu băutura, era om de nădejde, om de veselie, mare necaz pe nevastă-sa, oameni tineri, nu știi niciodată ce-ți aduce Dumnezeu, dar uite că a avut nevastă-sa grijă de el, toată ziua îi ținea compresă rece pe frunte, și l-a dus la toți doctorii, și uite și-acum, cu ce fală îl petrece, să vezi sicriul din ce lemn frumos, paltin pare-mi-se, și a pus femei de-au gătit pentru pomană timp de trei zile, și s-a dus la popa Cristea singură și i-a bătut în poartă, și l-a...
Written in RO by Cristina Vremes
More in RO

Acasă

Moara, poteca aceea care ducea la râu, fântâna, caii, vacile și grâul. Gălețile sparte pline de roșii sângerii, borcanele închise ermetic cu legume murate pentru iarnă. Albia îngustă a râului Severski Don, care leagă toate câmpurile între ele, care trage Rusia spre Ucraina, care ține laolaltă harta țării, precum tighelește străbunicul meu Nikolai cojoacele cu ac și ață. Adierea în pânzele morilor de vânt, fetele comsomoliste în piața din centrul satului. Dansează. Se iau la braț, se sprijină reciproc, înclinându-și trupurile într-o parte și luându-și elan de pe sol, exact cât le trebuie. Moara...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda

Fata care aduce moartea

Întrerupere pe traseu Sinuciderea prin strangulare este relativ rară. Obiectul care cauzează moartea este de obicei răsucit de mai multe ori și câteodată susținut de alt obiect moale. Din cauza iritării nervului vag și a creșterii presiunii asupra arterelor carotide, în timpul strangulării se limitează drastic fluxul de sânge către creier și se închide tractul respirator. Numai că, de obicei, laringele nu este complet închis, iar din acest motiv moartea durează mai mult decât aceea prin spânzurătoare, cu excepția cazului în care se ajunge la pierderea cunoștinței și la relaxarea tensiunii în ...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Calcar

Fii atent, o pară de duș nu se calcifică așa, cu una cu două. Acum că atârn jumate pe hol, jumate peste scări cu furtunul de la duș în jurul gâtului, îmi spun: dacă toți amicii mei ar fi văzut baia, și-ar fi dat seama. Dacă măcar o singură dată ar fi urcat la etaj, ca Emma în după-amiaza aia, s-ar fi uitat la para de duș, ar fi deschis și închis robinetul, ar fi analizat peretele din sticlă al cabinei de duș, plin de calcar, mi-ar fi văzut în chiuvetă firele de păr rase în grabă și ar fi știut: tipul ăsta e complet dus, tre să-l salvăm. Baia ar fi fost punctul de cotitură, dar fii atent, au ma...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda

Despre cai și demoni

Îmi aduc aminte de ziua de ieri de parcă ar fi fost... ieri. Am luat trenul de la Bruxelles – de fapt, două trenuri, pentru că a trebuit să schimb – până la Haga, numai ca să văd un tablou, unul singur. Demonul unei dorințe obsesive pusese stăpânire pe mine, așa că a trebuit să mă duc.     Însă călătoria a fost departe de ce-mi imaginasem – o călătorie frumoasă, relaxată, în Olanda –, mi-am dat seama de asta de cum am ieșit din hotel, lăsând totul în urmă.     La Bruxelles, în Gare du Nord, am fost cât pe ce să iau trenul greșit, pentru că m-am orientat după mersul trenurilor de la Gare Centra...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Mirt Komel

În ciuda primăverii

      Lumina puternică a unui tub de neon de proastă calitate o apasă pe Mariana Grujić în timp ce încearcă să-și spele praful de pe coapse. E încă mică și viața îi oferă alergări fără sens până la intrare, fiindcă nu trebuie să meargă pe asfalt, ci poate să-și târască adidașii vechi pe pământ și prin praf. Se gândește că până mai ieri a putut să sară elasticul „la coapse fără atins“, iar astăzi a sărutat-o prietenul cu limba, o limbă caldă și aspră care i-a umplut gura. „Viața se schimbă“, așa spune bunica, „viața se schimbă încontinuu și întotdeauna merge spre rău.“ Totuși, se gândește Maria...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic

Sincer să fiu, draga mea, mă doare-n cot

Marek mă prăvălește pe pat, iar ceea ce îi străbate chipul, în combinație cu felul cum mă strânge în brațe, îmi provoacă pierderea completă a simțului orientării, de parcă în clipa aceea patul nostru ar fi fost o avalanșă în adâncul căreia, cufundată și prăbușindu-mă prin forța pasiunii lui, nu mai înțelegeam ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Dar toate acestea, strânsul în brațe și expresia de pe chipul lui, durează cel mult o clipă; în momentul următor, mă extrage din avalanșa aceea și, deși rămân în poziție orizontală, acum este suspect de clar ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Și de-abi...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová