Huruitul motorului de la camioneta asociației a fost cel care a anunțat ora prânzului în acea zi, în care soarele ardea atât de tare, încât nici nu se mai vedea. Bătrânul stătea sub smochin, purtând o cămașă foarte murdară, fără nasturi, și o grimasă ironică pe buzele închise între care ținea o țigară. S-a uitat la braziliancă – două pete mari și ude la subsuori și spatele uniformei la fel de îmbibat –, a urmărit-o cum cobora din mașină, cum a mers să ia caserolele și s-a îndreptat către anexa folosită pe post de bucătărie, unde stătea de obicei.
— Nene João! Nene João!
Râsul îi încrețea toate ridurile de pe chip, lăsând loc unor șiroaie castanii de transpirație și praf.
— Nene João! Ești aici, nene João?
Îi plăcea s-o vadă dezorientată, poate îngrijorată. Se distra făcând-o să-și piardă vremea.
— Nene João?! Uite, îți las prânzul aici pe clanță...
Jocul se terminase și bătrânul a fluierat fără să miște din loc. Mariete s-a uitat spre el și s-a arătat îmbufnată. Câinele a început să latre prevestitor. 
— E de la căldura asta, nici animalele n-o suportă, a comentat.
— Ar trebui să fii deja obișnuită cu căldura din țara ta. Ce ai acolo?
— Azi avem vită Stroganoff și tapioca la desert. E Adormirea Maicii Domnului și măicuțele au trimis ceva dulce pentru toată lumea.
— Ce dracu’? Nu mai știu să facă mâncare portugheză? Nu-i de ajuns că ne-au invadat hoardele de străini? Poți să iei porcăria asta de-aici, eu nu mă ating de nimic, ai auzit?
— Gustă, o să-ți placă.
— Nu gust rahatul ăsta. Ia plasa cu care ai venit și dispari.
Ea l-a privit ezitant, știa că doar face nazuri, ca să atragă atenția. A schimbat vorba:
— Ai grijă, incendiul se poate îndrepta încoace.
— Ce știi tu despre treburile astea? Focul e tocmai acolo, de cealaltă parte a muntelui, pe căldura asta, vântul nu-și schimbă direcția. Sunt aici de multă vreme...
— Așa e. Hai să facem așa, dau o raită prin sat și mă întorc să iau caserolele.
Știi că e pe cale să aibă loc o tragedie când animalele ies din bârlog și nu se mai tem. Fetele din camionetă rămăseseră în tăcere, mute de uimire. Acel sat în care de obicei nu vedeai mai mult de o mână de oameni era într-o vâltoare. Fiicele negustorului de vite, studente care nu se arătau niciodată curățau și săpau prin ogradă. Un grup de bărbați se apucaseră să doboare cu disperare un pin a cărui coroană atingea acoperișul casei lui nea Hermínio. Tanti Adelaide, burduhănoasă, uda cu un furtun pereții, acoperișul și ferestrele casei. Funcționarii de la primărie tăiau buruienile care de luni bune crescuseră din belșug printre pini și eucalipți.
Mariete a intrat în casa lui tanti Amélia la ora la care la știri se vorbea despre incendiu. Bătrâna plângea și se ruga, așa că angajata asociației a obligat-o să bea două pahare cu apă. Au mers apoi în capătul satului, unde locuia o pereche care deja plecase de acasă. Au aflat mai târziu că veniseră copiii lor să-i ia.
Era două după-amiază și pâcla de fum și scântei făcea ca lumina să fie slabă și densă. Era greu de respirat și ochii ardeau. Jorge își pusese o batistă împăturită în triunghi peste nas și gură. Împreună cu Zé Pedro, ducea animalele de la văcărie într-un loc sigur. A auzit motorul camionetei și s-a apropiat de drum. Mariete l-a văzut și a oprit. În acel moment, a trecut o mașină cu număr de Franța, care a încetinit, iar pasagerii, panicați, i-au anunțat că focul ajunsese deja în satul Valinhos. Trebuiau să fugă, să fugă.
— Deja am sunat de mai bine de douăzeci de ori la pompieri și nimic! 
Vocea lui Jorge părea o barcă în derivă.
— Nouă ne-au spus că incendiul e atât de mare, încât unul dintre fronturi a ajuns deja la drumul național. Pompierii s-au dus într-acolo. Atâta vreme cât nu primesc întăriri, nu reușesc să ne ajute aici. Ne-au spus să fugim!
Mașina a pornit, iar telefonul Marietei a sunat. Era de la asociație, cu instrucțiuni să-i ia pe bătrânii din sat și să se îndrepte imediat spre oraș.
— Ia-l pe tata! a rugat-o Jorge.
— Și tu?
— Tocmai am terminat de încărcat vitele, iau jeepul și o întindem. Ia-l pe tata, te rog!
Tanti Amélia era deja la ușă, ținea în mână o pungă de plastic cu medicamentele pentru somn și pentru tensiune, rozariul și o hârtie cu o rugăciune către Sfânta Barbara. Parcă ghicise că aveau să vină după ea. Pe pragul pe care bătrâna îl măturase de dimineață, scântei negre se prinseseră într-o horă ce dansa la cheremul vântului.
Nenea João era tot sub smochin și părea că mestecă aceeași țigară.
— Așa cum îți spuneam, nu m-am atins de nimic. Poți să iei punga așa cum ai adus-o.
— Am venit să te iau pe matale. Trebuie să fugim, incendiul a ajuns deja în Valinhos.
— Păi, plecați, că eu rămân.
— Nu începe, nene João, nu e momentul să fii încăpățânat. Plecăm toți acum.
— Nu-mi dai tu mie ordine, târâtură. Dacă poți să faci ce vrei cu nătărăul ăla de Jorge, să nu crezi că și cu mine-ți merge la fel.
Văzând situația încordată, Cidália a ieșit din camionetă și a încercat să-l convingă pe bătrân. După cincisprezece minute, au văzut că n-au nicio șansă. Câinele scheuna, alăturându-se astfel unui cor asurzitor. Aerul devenise mai apăsător și mai dens, fumul se împrăștia ca o ceață insuportabil de fierbinte și poluată. 
— Mergi tu cu tanti Amélia, rămân eu cu el, a decis Mariete.
— Ești sigură?
— Da, nu avem timp de pierdut și ăsta e mai încăpățânat ca un catâr. Vin mai târziu cu mașina lui Jorge, am cheia.
Mariete încerca să sune la asociație, la Jorge, la pompieri, la poliție, dar mobilul nu avea semnal. A intrat în casă și a încercat de la telefonul fix, tot fără nici un rezultat. Nu mai era curent și apa era pe ducă. Bătrânul se afla în spatele curții cu câinele. Lătrat și scheunatul animalului fuseseră deja înăbușite de gargara monstruoasă a focului. În timp ce umplea găleți și ligheane cu apă, Marietei i se tot învârtea în minte știrea curioasă pe care o auzise la radio de dimineață: cel mai înalt sunet înregistrat vreodată pe pământ a fost la căderea meteoritului Tunguska în Siberia. Cum e posibil așa ceva? Mai înalt decât această mistuire nesfârșită de flăcări, decât decibelii fricii, decât țipetele care vin din capătul satului? Apa n-a mai curs la robinet și a dat năvală în ochii fetei, care renunțase deja la bluza uniformei și umbla în sutien, fără rușine în mijlocul tragediei.
A sosit noaptea. Gâtlejul portocaliu al balaurului scuipa foc înspre grădina lui tanti Adelaide, înspre pășunile lui nenea João și acoperișul casei lui Zé Miguel. Infernul își făcea apariția printr-o coregrafie magnifică.
— Ce facem? striga Mariete.
Bătrânul își pierduse surâsul cinic și i se zărea un nor de seriozitate în privire. A spus doar atât:
— Adu mâncarea.
— Arde totul în jurul nostru și la mâncare vă e gândul acum?
Erau în ograda din spatele casei și ea s-a adus în bucătărie să ia punga. A deschis caserolele și i le-a dat, dar el n-a vrut decât desertul.
— Nu vreau să mor fără să gust asta.
— Tapioca-i zice, nene João.
— Chiar e bună.
Fata s-a ghemuit lângă piersic, cu capul între picioare, plângând cu sughițuri.
— Vino încoace, fată. Am văzut multe la viața mea, nu-ți fie frică.
Vocea lui era urzită din antidotul fricii, un fel de credință absolută în nimic.
S-a dus să caute o sapă și a început să lovească primele flăcări pe care vântul le aducea în ogradă. Ea a făcut la fel. Dintr-odată, au auzit un tunet asurzitor, o zvâcnire în grohăielile înnebunitoare din burta monstrului, o indigestie a incendiului. Mașina lui Jorge explodase.
Au fugit în spatele curții și au sărit în bazinul plin cu apa de colectare, aproape goi. Bătrânul a atins-o pe umăr:
— Să nu-ți fie teamă.
Ea l-a îmbrățișat, printre sughițuri. Lumea se prăbușea în jur, spectacolul distrugerii nu ducea lipsă de muzică, mișcare, miros, lumini, culori și o căldură teribilă. Mariete nu voia să sfârșească așa, nu pentru asta stătuse ore în șir la cozile de la pașapoarte. Își lăsase în Rio de Janeiro mama și frații pentru a-și urma visul de a fi manechin și nu prinsese decât niște contracte ca model de mâini și picioare pentru firme de manichiură și pedichiură. Lucra ca îngrijitoare domestică pentru a supraviețui și pentru viză – să accepte căsătoria cu Jorge ar fi fost mai ușor, însă asta i-ar fi tăiat aripile, lăsând-o izolată într-un sat unde nu se întâmpla nimic. 
Câinele era dezorientat, iar bătrânul a încercat să iasă din acel bazin ca să-l salveze. N-a avut însă forță să se cațăre și a zbierat:
— Pica, haide! Pica! Haide, Pica!
Smochinul ardea deja, acoperișul bucătăriei la fel.
— Butelia de gaz! a strigat Mariete.
— Pica, nenorocitule, hai!
Coada animalului era în flăcări. Mariete s-a repezit din bazin și bătrânul a strigat:
— Ce faci?
Câinele, înnebunit, fugea de sine însuși, învârtindu-se în jurul cozii. Mariete s-a ars pe tălpile desculțe și a urlat de durere. Dintr-o mișcare, a apucat câinele care a mușcat-o de încheietură, în timp ce ea, cu o putere pe care numai disperarea ți-o dă, l-a aruncat în bazin. Apoi, a sărit și ea, gemând de durere, frică și dezolare.
Bătrânul a îmbrățișat-o și i-a mulțumit.
S-au uitat împreună la focul care a mistuit pădurea de eucalipți, pe care Jorge avea de gând s-o vândă ca să înceapă construcția casei. Au văzut cum a coborât până la pârâu, nimicind lanuri de porumb, văcăria, fânarul, șopronul cu tractorul. Au văzut cum a urcat pe celălalt versant al muntelui când a început să se lumineze din nou, dând la iveală un tablou de cenușă, devastare și mici focuri care încă nimiceau rădăcinile groase.
Știi că tocmai a avut loc o tragedie când totul în jur e liniște și distrugere.
Fata și-a bandajat tălpile și încheietura cu resturi din cămașa uniformei și s-a îmbrăcat cu niște haine care scăpaseră pe sârmă. Spera să apară Jorge ca să o ducă la spital. Încă nu aveau lumină, niciun mijloc de comunicare cu lumea, nici apă. Bătrânul se ocupa de câine atunci când a apărut mașina poliției. Polițiștii au reacționat ca și cum ar fi văzut niște fantome – nu se așteptau să găsească pe cineva în viață. Au dus-o pe tânără la dispensar și au vrut să-l transporte pe bătrân la stadionul municipal, unde se adunaseră o mulțime de oameni rămași fără adăpost și evacuați. El a refuzat, ca să nu abandoneze animalul.
În sala de așteptare a cabinetului medical, Mariete a văzut imaginile oribile: o șosea plină de mașini arse, corpuri lângă... reporterii vorbeau de peste 50 de marți... și, în mijlocul coșmarului care părea să nu se mai termine, cea mai rea dintre bănuieli: jeepul lui Jorge.
A ajuns acasă la nenea João cu Zé Pedro, cu mașina. Șchiopăta și respira greu. A murmurat printre sughițuri:
— Jorge...
Întâi, bătrânul a râs, apoi a amuțit și s-a dus în spatele curții. Pica era agitat, lătra și scheuna. Dintr-odată, au auzit un schelălăit ascuțit și câinele a amuțit. Nenea João s-a întors cu cămașa stropită de sânge și cu briceagul încă deschis.
— Puteți să plecați. Acum nu mai am nimic.
Au rămas înmărmuriți.
— Plecați! a răcnit.
În ziua înmormântării, bătrânul a mers în oraș să se ocupe de documente. Apoi s-a dus la azilul de bătrâni, unde a murit o lună mai târziu.
Odată cu primele ploi ale toamnei au apărut de prin cenușă lăstari verzi de sorg și mărăcini. Mariete încă șchiopăta în timp ce mergea pe drumul către moara lângă care ea și Jorge se sărutaseră într-o după-amiază de duminică.
Nenea João îi lăsase tot ce avea: casa în ruină, pădurile, câmpurile și ceva bani. Phoenix a fost numele ales pentru proiectul de agricultură biologică pe care avea să-l inițieze pe terenurile moștenite.
În timp ce picioarele-i cicatrizate au călcat desculțe pe pământ, i-a trecut un gând prin minte: oare care era cea mai mare liniște înregistrată vreodată? Bănuia că cea pe care o auzea acolo, în sat.