View Colofon
Original text "Esmeralda da depressão" written in PT by Luis Brito,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Presiune

Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Presiune, presiune, depresie.
A fost atât de rapidă, a venit subit, ziua în care totul s-a schimbat.  
S-a terminat internetul, de la o zi la alta, într-o clipă, imediat, dintr-o suflare. 
Chiar așa: s-a terminat internetul, foarte repede, presiune, presiune, depresie.
João a fost primul care și-a dat seama, pentru că el a inventat sfârșitul internetului. Era în drum spre muncă, deprimat, plecase de acasă de la maică-sa, care avea o depresie clinică, diagnosticată, justificatoare. Presiune, presiune, depresie, João se gândea ce înseamnă depresia. Filozofa, iar asta e mai enervant decât orice. Era un fapt social, nu li se întâmpla numai lor, o vedea peste tot, nu era doar o realitate socială. Depresia era o lege universală, în depresie totul se află sub presiune, adică, absolut tot ce e pe lume, și sub soare, și deasupra lui. Viața e o culme.
Dar mama lui avea o depresie diagnosticată; asta era altă poveste. O depresie clinică este cumulul depresiei sociale, o culme răsturnată, o cădere pe-atât de abisală, pe cât se poate imagina, de fapt, o deznădeje dincolo de imaginație. Cine nu știe ce e o depresie clinică e incapabil să înțeleagă ce este aceasta, la fel cum e incapabil să zboare, să meargă cu bicicleta cu ochii închiși sau să înoate două ore pe sub apă. João, în depresia lui, care era a mamei, care era a societății, care era a condiției umane, reușea să-i bănuiască savoarea, simțirea unei stări numite depresie profundă. 
Mama stătea închisă în casă de trei luni. João intra și ieșea din casa care avea un aer de temniță, depresia târându-se după el, ca niște aripi. Doar João deschidea ferestrele casei, să schimbe fumul de țigară pe un aer mai puțin comprimat. Îi dădea mamei să mănânce. Când bătrâna se ducea să mănânce singură, simțea, sărmanul, că a obținut o mică victorie.      
Depresia este molipsitoare. Ea o prinde pe mama lui João, care i-o dă lui João, care merge la un loc de muncă deprimant, care deprimă oamenii. João lucra la un magazin de fotocopii. 

i se părea impresionantă și deprimantă
cantitatea de lucruri deprimante
pe care le imprima zilnic.


Lucrări scrise de Drept, disertații inutile pe care n-avea să le citească nimeni, scrisori pentru flirturi eșuate, fluturași publicitari. Căni cu fotografii cu chelii, mouse pad-uri pentru firme de laboratoare sau companii farmaceutice, vânzători de antidepresive care erau deprimante. Fotografii de cupluri înșelate de iubire, întinse pe ecran. Autocolante de lipit pe mașini. Poluare rimează cu deprimare.
Era iarnă, iar asta înrăutățea, desigur, depresiile. Soarele strălucea din când în când, erau multe zile ploioase, prea mulți nori, prea puține zile de lumină… și există oare ceva mai deprimant de atât?
În acea zi de iarnă, însă, a apărut soarele. Așa zicea buletinul meteo. Dar era decembrie, iar soarele – timid și palid, ca João și ca oamenii care se plimbau pe lângă râu bucurându-se. Un soare timid și palid îi făcea pe cei palizi mai puțin timizi. Aproape se priveau unii pe alții, aproape că își zâmbeau, aproape trăiau, cel puțin acolo, lângă râu, cel puțin acolo, în acea zi de iarnă cu soare. 
João a mers în sus și în jos de-a lungul râului liniștit, încercând să scuture depresia. A închis ochii la soare, și-a întors obrazul înspre căldură și a vindecat câte ceva. Să se uite la alții îl făcea și mai trist. E foarte grav când se întâmplă asta, mai ales cuiva care, ca el, lucra cu publicul. 
S-a uitat la ceasul atât de deprimant. Îi spunea că e timpul să meargă la muncă, să se ocupe de depresiile altora. În magazin, se așeza pe un scăunel rău pentru spate, făcea comenzi prin e-mail, imprima color alb-negru, față-verso, format mare și mic. Oricum ar fi dat-o, era deprimant. Tricouri cu fraze deprimante, bluze de trening cu fraze deprimante, cadouri de Crăciun. Carduri de credit care nu funcționau, calculatoare care se blocau. Furnizorul de tonere care ajunge cu întârziere și, în plus, factura e mai mare din cauza unei depresii oarecare. Omul care aduce tonerele nu poate să facă nimic, răspunde, raportează, rezolvă, nici măcar să fie el n-are dreptul. 
Ziua s-a terminat. A plecat acasă, nu mai e soare pentru nimeni. Când a ajuns, mama butona telefonul.
João avea două bucurii: când mama lui mânca singură și când intra pe rețelele de socializare. Își petrecea iarna întreagă în acea depresie, pironită și prizonieră, uitându-se în gol. Câteodată reușea să intre pe rețelele e socializare, iar asta doar dacă mânca. Când o făcea, era semn că e mai bine, cel puțin își mișca degetele și ochii, era o urmă de viață în ea.
Asta înseamnă o depresie clinică diagnosticată: omul e atât de trist, încât nu se mișcă. E ca și cum ar fi mort. Atunci a hotărât João să nu mai plătească abonamentul la internet.

Esmeralda 

Lumânări, în loc de candelabre. Găleți în loc de bideuri. Avorturi accidentale, legale, din plin. Era Evul Mediu și se mai năștea încă un copil acasă. Fericită, s-a născut miracolul, era prima fetiță cu ochi albaștri. Pentru prima dată, născute pe pământ, sub cerul celest, tonuri oculare ca cele de deasupra, nu de dedesubt. Primul miracol al esteticii, ochii căprui și/sau negri ai regatului nu mai văzuseră niciodată așa ceva.
Mama a ieșit în drum. Ținea zarzavaturi biologice într-o mână și nou-născutul în cealaltă. Voia să meargă la biserică să le arate, poate știe preotul ce înseamnă, poate stă scris în Scripturi, sau poate episcopul, dacă părintele nu știe. Înainte de toate, binecuvântările și, odată cu ele, asigurarea că nu aveau să le ardă de vii, nici pe mamă, nici pe fiică, doar nu erau nici vrăjitoare, nici curve, și nici n-aveau ele vreo vină pentru cele întâmplate.
Cele întâmplate poate erau lucrarea diavolului. Nu se știe niciodată, totuși, mama se gândea la frumos și la neprihănire. În Epoca Întunecată exista mereu un petic de lumină ca acum, ca mereu, petice de lumină. N-a fost nevoie să ajungă la episcop, din moment ce a primit-o preotul însuși și a dat de îndată binecuvântarea, spre ușurarea mămicii îngrijorate, însă cu condiția să îl însoțească până la rege. La rândul lui, regele a poruncit să se facă imediat un ospăț, ca să sărbătorească miracolul.
Au fost aduse cărnuri de curcan biologic, piure de cartofi dulci biologici, struguri biologici, lucruri care nu se găseau pe atunci. Mama, înfometată, uluită și încă și mai ușurată, se minuna de semeția castelului, la fel de frumos pe dinăuntru, pe cât era pe dinafară. Iar nobilii au propus – vorba vine, au impus – ca fiica să trăiască la curte. Au propus – vorba vine, au impus – să-i pună numele Esmeralda, și apoi ca mama să nu zăbovească pe acolo, copila să fie lăsată pe mâna doicilor, știu ele ce e de făcut.
Mama putea să viziteze fetița o dată pe lună și avea să primească o pungă de bani de fiecare dată când venea. Drepturile sunt datorii, datoriile sunt drepturi și, din acea pungă, putea să-și hrănească ceilalți copii biologici, care se nășteau sau mureau, după bunul plac al astrelor. 
Esmeralda a fost lăsată de izbeliște într-o cameră întunecată a palatului. Oameni de știință și sfetnici s-au adunat și s-au zorit, garantând că Esmeralda trebuie păzită ca o perlă, ferită de deochi, dar mai cu seamă de lumină, care cu siguranță i-ar fi mistuit asemenea podoabe, acele lentile albastre, primele dintotdeauna, așezate pe miniatura facială a unui bebeluș frumos.
Au venit alaiuri din cele patru colțuri ale regatului ca să vadă albastrul. S-a presupus că Evul Mediu avea să ia sfârșit, de vreme ce alaiuri îndepărtate veneau să vadă miracolul, s-o cunoască pe noua fiică regală, al cărei sânge albastru producea acum ochi albaștri și dovedea astfel puritatea descendenței și măreția acelei națiuni, o superioritate cavernoasă față de popoarele din jur.
Mesajul a ajuns departe, traversând munții, cutreierând văile până la regatele vecine, care se grăbeau să vină, reprezentate de diplomați.
Aduceau daruri din Indii, elefanți și maimuțe biologice din Africa, condimente din China, sutiene din lână, lucruri care nu existau pe atunci. Oile păreau mai grase, șesurile mai așezate, întinderile mai întinse, întunecimile mai albastre. Atât de multe au fost darurile, plocoanele și cadourile, încât regatul, deja îndestulat, a devenit pornografic de bogat. A devenit imperiu și acum, în decadență, unii spun că din pricina ochilor Esmeraldei steagul acelui tărâm dreptunghiular era albastru și alb pe vremea monarhiei. 
Fata cu ochi albaștri împlinise deja zece ani și era o comoară ascunsă. Regele o chema mereu când oferea ospețe, ca s-o vadă și s-o admire ambasadorii în versuri alese și ea venea, scoasă din camera întunecată, unde era ferită de lumina vieții, îmbrăcată în grabă de doici, ștergându-și lacrimile de singurătate și sclavie, învățată să disimuleze. 
— Are ochi albaștri pentru că sângele nostru e albastru.
— Dumnezeu ne-a trimis-o ca să dovedească puritatea descendenței nobile.
— Sunt Smaraldele Imperiului, dar mama, unde este mama? a întrebat cineva, trimis apoi la ghilotină pentru că vorbise. 
Esmeralda plângea tot mai mult, era un lac de lacrimi și se întorcea în camera întunecată. Din cauza întunericului, nu vedea decât o siluetă tristă și nebună, fără să-și dea seama vreodată că nu era decât umbra ei. Iar la banchete ochii îi străluceau și mai tare din cauza lacrimilor care o spălau, nesfârșite. Ochii, cu cât mai triști, cu atât mai albaștri. Ceea ce îi făcea pe invitați să bea în continuare, pe rege să fie mai gras, iar imperiul să devină mai bogat.

More by Iolanda Vasile

O bombă luminează noaptea din Marão

Degetele mele îngroșate de muncă și de bătrânețe îmi zgârie pomeții de fiecare dată când îmi șterg lacrimile astea care nu îmi dau pace. Sunt convinsă că marea nu are sfârșit și nu știu de unde îmi tot apare câte-o supărare, de vreme ce sunt moartă pe dinăuntru. Când se termină totul, nu există pace? Nu am văzut niciodată marea, dar știu cum se fac drumurile. Nimeni nu poate stăpâni apa, curge mereu unde vrea ea, dar eu știu s-o adun și să mă folosesc de încăpățânarea ei, înainte să-mi scape și să meargă până departe, să umple spațiile necunoașterii mele. Încă nu am măsurat cât de mare este ui...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Tapioca

Huruitul motorului de la camioneta asociației a fost cel care a anunțat ora prânzului în acea zi, în care soarele ardea atât de tare, încât nici nu se mai vedea. Bătrânul stătea sub smochin, purtând o cămașă foarte murdară, fără nasturi, și o grimasă ironică pe buzele închise între care ținea o țigară. S-a uitat la braziliancă – două pete mari și ude la subsuori și spatele uniformei la fel de îmbibat –, a urmărit-o cum cobora din mașină, cum a mers să ia caserolele și s-a îndreptat către anexa folosită pe post de bucătărie, unde stătea de obicei. — Nene João! Nene João! Râsul îi încrețea toate...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Lucruri care nu se schimbă niciodată

Și pe atunci, golit de frica ta, de asta ridicam mâna cerând să o cobori pe a ta. Și mâna ta cobora, muzică de lift, caldă ca o chiflă, avea vene ca muchiile cobrelor care sunt mereu tăcute, îți rodeai unghiile până se strângeau ca scoicile, și mâna ta cobora coborâșuri, ca să o urmeze pe a mea și ne înnodam prin aceste râme care sunt degetele. Bietul de tine. Înainte de asta m-ai ținut în brațe, murmurai cântece de leagăn în miezul nopții pe când ai fi avut și tu nevoie să sforăi. M-ai șters la fund de nenumărate ori, mi-ai atins cu râmele rahatul care atârna ca un balast și mi-ai uscat haine...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Mâine

Întinsă pe spate în confortul molatic al așternuturilor, cu ochii fixați într-un punct invizibil din tavanul camerei, Carlota încerca din greu să-și regleze respirația tulburată de visul anxios care o trezise. Nici măcar nu-și mai amintea ce visase, însă rămăsese cu senzația de disperare care a obligat-o să se trezească. Și, încă de la trezirea abruptă din miezul nopții, tot încerca în toate felurile care-i treceau prin minte să își domolească ritmul cardiac, dar fără succes. A renunțat, a dat pătura la o parte și s-a ridicat din pat, nu înainte de a auzi o reclamație sub formă de mieunat din ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Jurnalul unei portugheze în Angola

Ani la rând am fost bombardată cu povești despre Angola. Povești diametral opuse, fie ale celor care se îndrăgostesc din prima clipă și se simt ca acasă, fie ale celor care urăsc Angola și nu reușesc să se adapteze. Acel gen de povești mirobolante care par inventate, pentru că mereu o parte din noi crede că ar putea fi adevărate. Întotdeauna mi s-a părut că exagerează destul de mult și, vorba proverbului, „Cine povestește înflorește“, așa că nici aici nu lipseau înfloriturile. Ani întregi am stat la îndoială dacă să cunosc sau nu această țară atât de mistică. Uneori, mă gândeam că e o țară pe ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca
More in RO

Declarație de dependență

Am întâlnit de curînd la un grătar pe cineva care tocmai născuse. Grătarul  a fost prima ei ieșire. A recunoscut, cu bebelușul în brațe, că devenise atât  de dependentă. A făcut o față dezamăgită în timp ce a rostit cuvântul și a  spus-o ca și când și-ar fi recunoscut o greșeală.   Părea să considere dependența o formă de eșec.  La fel ca noi toți, cred.  Dependența e de obicei asociată cu ceva vulnerabil și neatrăgător,  urât aproape. Prin independență înțelegem tocmai ceva puternic, ceva  atrăgător, un obiectiv. Un cal sălbatic alergând pe plajă. Dependența mă  duce cu gândul la Trainspottin...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Urșii panda din Ueno

De când se născuseră copiii, sau poate de când mă înscrisesem pe rețelele de socializare, sau poate de când lucrul mă constrângea să comunic în mod clar şi atrăgător, să fac deci referire la lucruri cunoscute, în loc să le inventez, îmi împărţeam timpul în timp adevărat, adică în care puteam să mă povestesc în limba mea adevărată, şi în timp fals, adică în care trebuia să vorbesc pe categorii, încadrată în registre, sau să emulez atitudini. Citeam în romane despre oameni tenaci şi plini de voință care se trezeau la patru dimineaţa, făceau duşuri reci şi la şase traversau deja oraşul înzăpezit...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Very Important Person

Iar m-am holbat toată ziua la cifrele de deasupra liftului. 8... 7... 6... 5... 4... 3... 2... 1... — Bună dimineața, domnule Seljak.  Îl salut mereu, că doar îmi fac treaba ca un profesionist. Îmi răspunde tăcând, că doar și el e profesionist. Când am noroc, pe fața lui împietrită răsare o cută. Dacă are o zi bună, ridică sprânceana dreaptă de parcă mi-ar spune: „Știu că ești aici, dar am preocupări de director.“ De multe ori mi-am zis să-l las în pace. Fiindcă mă ignoră, să-i răspund și eu ignorându-l. Dar mama m-a învățat că trebuie să mă port frumos cu oamenii care poartă costum și cravată...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman

Evoluția măselei

Încă 47 de nopți Igienistul dentar îmi scoate cârligul din gură. — Vezi? întreabă el aproape mândru. De cârlig atârnă un strat de salivă cenușie. — Vine din buzunăraș. Ce cuvânt ciudat pentru gaura dintre gingie și ultimul molar. Un buzunăraș pare mai mare, ceva în care să-ți ții cheile, poate chiar gelul pentru mâini sau telefonul. La mine în buzunăraș nu sunt decât resturi de mâncare mestecată cu luni în urmă. După puțin timp ni se alătură și dentistul, care arată pe ecranul calculatorului spre maxilarul meu. Măseaua de minte din dreapta jos e la orizontală, rădăcinile i se întind spre parte...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Alma Mathijsen

Elogiul uraganului

      Mereu mi-a plăcut violența cotidiană: cum e, de exemplu, cea a unui pahar care se sparge în întuneric. Uneori mă întreb dacă e într-adevăr a mea amintirea asta. Retrăiesc scena cu o bucurie greu de stăpânit: obiectul care cade, se dezintegrează, se transformă într-un bubuit surd și apoi într-un vacarm de voci în plină noapte. Mama izbește întrerupătorul ca să lumineze cioburile împrăștiate. Palma ei deschisă în aer, deasupra mea. Sunetul loviturii care nu seamănă deloc cu sunetul sticlei pe podea și senzația că pricep că totul face parte dintr-un ritual. Violența care începe într-un paha...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Alejandro Morellón Mariano

Cerul să fie senin

      Înainte de a merge în celula lui – voi înainta cu lentoare, ca să mi-o ia înainte sunetul curb al cizmelor mele, vreau să se știe că mă îndrept într-acolo –, înșurubez becul în aplica de pe tavanul biroului meu. Când pare deja înșurubat, îl apăs cu mai multă putere și, imediat, se aude trosnetul acela de zăpadă în interiorul filetului. Un muget neînsemnat care spune ceva și despre mine, despre cum gestionez locul acesta.       Pătrund în galeria de la etajul al doilea. Celulele sunt foarte aproape. Alături de fereastra albă, în scaunul lui, Im picotește cu brațele încrucișate. Când îi vâ...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira