View Colofon
Original text "Dnevnik" written in SL by Mirt Komel,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Jurnal

Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Mirt Komel

21 august
Mă numesc Erik Tlomm și acesta este jurnalul meu. Psihiatrul mi-a recomandat să scriu, chipurile, ca să mă fac bine. Dar, de fapt, cui să-i scriu? Lui? Soției mele, Lina? Se pare că ei n-o să-i arate consemnările mele. La îndoielile mele mi-a răspuns: „Scrieți pentru dumneavoastră înșivă.“ Așa că mi-am cumpărat un caiețel cu coperți de piele și m-am trezit aici, la masa de scris, ca să-mi scriu un jurnal, deși nu pot scăpa de senzația stranie că scriu și pentru altcineva – dar pentru cine?

22 august
Să clarific (cui? mie? lui? ție?) prima mea consemnare din jurnal: am suferit o criză de nervi care a avut consecințe atât de grave, încât nici alcoolul, prietenul meu cu două tăișuri din nenumărate seri și nopți, nu a reușit să le atenueze.
La inițiativa soției (și împotriva voinței mele), am ajuns la un psihiatru care, din cauza neîncrederii în propriile cunoștințe, mi-a prescris mai întâi niște medicamente, ale căror nume nu le pot repeta fără să am alături cutiile lor (știu doar că toate aveau niște terminații chimice și oarecum comice, -zapin, -zain, -zac, -zepam, -zolan, iar ca prefix tot felul de nume prozaice). Gândul în sine că ar trebui să iau medicamente îmi repugna în asemenea măsură, încât am preferat să îi dezvălui medicului curios amănunte din viața mea personală, ceea ce a făcut să îi câștig bunăvoința – fără ca el să îmi spună în schimb prea multe despre sine.
Nu după mult, datorită cunoștințelor lui, bunul domn doctor și-a dat seama că, de fapt, nu e nimic grav cu mine și mi-a recomandat un simplu concediu – „departe de oraș, fără oameni, cât mai aproape de natură“ – și, ca din întâmplare, mi-am zis: aș putea găsi ceva mai bun decât Valea Sočei și localitatea de pe malul râului, care de-abia dacă are vreo mie de locuitori?
Psihiatrul a fost de acord și, înainte de plecare, mi-a strâns mâna, iar în palmă mi-a strecurat cartea de vizită a unui coleg al lui, directorul clinicii de psihiatrie din apropierea locului unde aveam de gând să îmi petrec un scurt concediu.
Referitor la întrebare, nu sunt complet convins că este cea corectă – dar răspunsul îl aveam în palmă: Medsočje.

23 august
Criza de nervi s-a produs la locul de muncă – dar nu din cauza serviciului. Nici prin cap nu poate să-mi treacă așa ceva – cu atât mai puțin să scriu sau să pronunț chestia asta!
Pe vremuri se spunea „Munca îl înalță pe om“, „Cine nu muncește nu mănâncă“, „Munca îl eliberează pe om“ – tot felul de lozinci din astea, pe care le repetaseră mai-marii de la partid, cu toate că, pe atunci, nimeni nu umbla desculț. Nici chiar mâinile puternice ale Partidului în mănuși de piele nu erau pe atunci luate în serios așa cum se întâmplă azi cu așa-zisa piață liberă. Mi se pare că de abia acum, când din socialiști ne-am preschimbat în capitaliști și călcăm pe vechiul drum noroios cu șosete noi de bumbac, toate acele lozinci sunt luate în serios. Dar, în realitate, este mult mai rău, pentru că atunci fiecare putea să dea vina pe regim, în timp ce azi omul este singurul răspunzător pentru propriul eșec. Asta am simțit-o pe pielea mea, din cauza extenuării.
E drept că munca mă domină, dar când vine vorba de înălțare – în afară de un efort exagerat și de o oprimare a spiritului și a trupului până la limita extremă a umanității – nici urmă de așa ceva. Da, recunosc: spre deosebire de majoritatea cazurilor asemănătoare de oameni care, de obicei, sunt extenuați numai pentru că angajatorii, pentru a mări productivitatea, din dorința avidă de profit, îi mână din spate până la epuizare, eu am ajuns în această situație din cauza mea. Demn de admirație, nu? Cer o medalie pentru realizări deosebite pe piața muncii, pe care să mi-o decerneze una dintre acele asociații de optimiști, care, în zilele noastre, se îndeletnicesc cu normalizarea paranormalului, în sensul că acordă premii cu denumiri peste măsură de drăguțe (Castorul isteț; Albina harnică; Gazela rapidă; Furnica vrednică – de parcă am citi fabule despre animale care muncesc cu spor!).
La Nova Gorica îmi câștig existența ca ziarist independent la Știrile din Primorska, dar așa cum m-am născut în altă parte, și anume în Šempetru pri Gorici, tot așa, în ce privește meseria, mai bine zis vocația – mă consider scriitor. Criza s-a produs chiar în timp ce scriam la primul meu roman, când se adunase mult de muncă și la ziar. Ziua eram în deplasare, luam interviuri, transcriam înregistrările de pe dictafon, scriam articole despre una și alta, iar seara și noaptea, după cantități însemnate de cafea, țigări și scrum, le dedicam scrisului.
Am rezistat câteva luni într-un asemenea ritm, apoi m-a secerat coasa neîndurătoare a excesului. N-am putut să termin romanul – ce să-l termin, că nici n-apucasem bine să-l încep! – așa că am luat cu mine manuscrisul neterminat. Acum mă așteaptă răbdător – și eu pe el.
[...]

Teiul spintecat

5 octombrie
Azi nu pot ieși deloc din casă, nici măcar pe balcon.
Aș tot dormi, de parcă n-aș fi dormit de o sută de ani și, dacă s-ar putea, aș dormi mai bine de o mie de ani.
Nori mici se preling ca un tuș pe panta împădurită, iar deasupra cursului apei ca de smarald se adună rudele lor mai tinere, vălătucii de ceață, în timp ce vântul răsucește crengile și vuiește prin coroanele copacilor, care se agită haotic, ba la stânga, ba dreapta.
E ceva înspăimântător în atmosfera asta electrică, dominată de o furtună bubuitoare, care, de departe, prevestește fulgere și lacrimi.
Plâng, chiar dacă nu știu de ce, plâng.

6 octombrie (la amiază)
Îmi tremură mâinile și pixul dansează pe hârtie, iar în dansul lui nebun trasează niște linii al căror înțeles nu îmi este tocmai clar.
De dimineață, am ieșit din casă, în pofida burniței, a ceții lăsate în urmă de aversele de ploaie care au căzut toată noaptea, de parcă venise un potop universal. De cum am pășit pe stradă, în sacoul negru, pe cap cu gluga hanoracului roșu pe care îl îmbrăcasem pe dos, ploaia, deja obosită, și-a trimis ultimele picături. Tocmai când, învăluit de ceață și de tumultul năvalnic al Sočei, am ajuns la celălalt capăt al podului de fier, am observat în fața mea, în mijlocul pieței, un tei spintecat în două.
Probabil că Zeus, fratele divinității care, din vârful fântânii arteziene, domină piața, în timpul furtunii de azi-noapte, în locul obișnuitelor ținte ale fulgerelor – crucea ruginită de pe clopotnița bisericii – a luat ca țintă pentru fulgerul lui scânteietor tocmai un nevinovat tei, simbolul nostru național. Pur și simplu din curiozitate, dar și pentru că nu-mi dădeam seama ce se întâmplase cu adevărata țintă a agresiunii divinității, grăbesc pasul, mă apropii și mă alătur celor câtorva localnici care se adunaseră cu gurile căscate, ca să se uite la miracolul acesta produs aici, pe aceste meleaguri atât de miraculoase.
Mă învârtesc în jurul copacului și sunt martorul unei scene care îmi îngheață sângele în vene și deasupra căreia, pentru o clipă, cerul de deschide, trimițând un mănunchi de raze de soare ca să lumineze cadrul și să încremenească acțiunea: o fată – goală, murdară, udă, nemișcată –, așezată în golul din interiorul copacului spintecat, cu brațele întinse spre două lăstare ale trunchiului, de parcă ar fi fost Iisus răstignit pe cruce sau Andromeda goală, legată cu lanțuri invizibile.
Nu după mult, la teiul lovit de fulger, în jurul căruia polițiștii din zonă întinseseră o bandă galbenă de avertizare, s-au adunat o mulțime de localnici. În pofida orei matinale, vestea se răspândise cu viteza fulgerului, așa că acum se minunau cu toții de întâmplarea înspăimântătoare. În marea lor majoritate tăceau, ca și când s-ar fi adunat la o înmormântare, iar numele victimei găsite dezbrăcată, ale cărei șuvițe de păr îi cădeau ude pe față, era rostit în șoaptă: „Magdalena!“, „Vai, Magda!“, „Ea – nu!“, „Magda mea... Nu!“.
Liniștea învăluită de eterul neguros, punctată din când în când de invocarea pe șoptite a numelui ei, a fost întreruptă de venirea primarului și a soției lui. Plânsul de mamă nu numai că a acoperit bubuitul tunetului din depărtare, de dincolo de dealuri, dar a răsunat mai puternic decât bătăile clopotului de la biserică, în timp ce primarul, nebărbierit și încercănat, a rămas nemișcat, stoic, oferind un sprijin de nădejde soției sale care, cu fiecare minut care trecea, devenea tot mai istovită. Rudele și prietenii se apropiau cu dificultate, pentru a oferi ajutor mamei și tatălui atât de încercați, care pășeau cu greu spre ceea ce părea a fi un altar de jertfă. Plin de compasiune, diaconul, care o găsise pe Magdalena în zori, atunci când se dusese să deschidă biserica pentru utrenie, le șoptea încet cuvinte de alinare, ținând o Biblie în mână. Totul era în zadar: de lumea lor se alesese praful, se carbonizase la fel ca trunchiul teiului atins de fulgerul violent, așa încât, pentru o clipă, părea că asta li se întâmplase nu numai lor, ci întregii comunități din Medsočje.
La un moment dat, au apărut polițiștii de la Direcția de criminalistică, Secția din Nova Gorica, pentru că acest caz depășise competența poliției locale. Medsočje nu mai fusese niciodată confruntat cu un omor, cu atât mai puțin cu o crimă atât de brutală, ale cărei consecințe îngrozitoare puteau fi văzute de toți. Dar și Direcția de criminalistică din Nova Gorica și-a dat repede seama că aici se impunea prezența unor experți, așa că au contactat Laboratorul Național de Criminalistică. Nu mult de la amiază, au sosit specialiștii care au început să pieptene locul faptei cu instrumentele lor care nouă, muritorilor de rând, ne sunt complet necunoscute. Polițiștilor din Medsočje li s-a repartizat o misiune mai simplă, să păzească locul crimei și să îi trimită pe oameni la casele lor. Nu era o sarcină ușoară, cum ar putea părea: cei prezenți rămăseseră acolo mult timp, fie pentru că erau curioși, fie pentru că erau afectați, oricum, de parcă nimănui nu-i venea să-și creadă ochilor.
În cele din urmă, amestecul de oroare, de curiozitate și teamă s-a atenuat și localnicii au început să părăsească locul. Eu am rămas printre ultimii, văzând cum se golește piața, cum cadavrul tinerei Magdalena, mult prea tânără pentru a muri, a fost așezat pe o targă, cum s-a tras fermoarul de la sacul cel negru. Au luat-o atât de repede, de parcă ar fi fost un deșeu care trebuie îndepărtat cât mai rapid din acest loc, din regiune, din țară, de pe continent, din lume, ca nu cumva să tulbure frumoasa imagine de sine a societății noastre, în care nu e loc pentru ceva atât de înfiorător cum este crima.
În acel moment, dacă aș fi avut ceva putere, aș fi strigat – în schimb, am tăcut neputincios.

6 octombrie (după-amiază)
Tocmai când am terminat de scris în jurnal și am vrut să mă întorc în piață, să verific dacă totul s-a petrecut într-adevăr sau dacă poate doar am visat, a sunat telefonul fix aflat pe bufetul de la intrare.
Vasilija Mahnič, redactoarea de la Știrile din Primorska, care îmi fusese repartizată, aflase, desigur, despre cadavrul din teiul din piața centrală și, într-o miime de secundă, atât cât are nevoie mintea ei calculată să ajungă la centrul compasiunii din creier, a hotărât să mă sune. (De la cine aflase așa de repede? Cineva trebuie să-i fi dat telefon, acela însă nu am fost eu. Uneori mă întreb de ce mai avem ziare, când se pare că toți știu totul, uneori chiar înainte ca lucrurile să se producă.)
Fără să-mi dau seama, am încercat într-un fel să mă descurc, spunându-i că tocmai intenționam să îi telefonez, iar ea mi-a răspuns cu aceeași monedă când, cu un amestec de diplomație și amenințare, m-a îndemnat să scriu ceva: „Știu că ești în concediu de boală, dar dacă tot ești la Medsočje, în miezul evenimentelor, ai putea să-mi transmiți ceva despre uciderea fetei? Trimite-mi măcar un prim articol, ca să putem să-l dăm în noaptea asta la tipar! Pe urmă o să găsesc pe altcineva care să acopere ancheta asta. Hai, zău, așa, plătim bine!“
Ce să fac? Nu puteam să-mi alung din fața ochilor imaginea înfiorătoare a copacului spintecat și a fetei răstignite. Îmi e silă de ziariștii-hiene, pentru că redacțiilor de ziare nu le pasă de Magdalena, le pasă numai de tiraj. Dar, oricum ar fi, toți vor scrie despre asta și, în cele din urmă, e bine ca oamenii să știe ce atrocitate se petrecuse aici, la Medsočje. 

Articol de ziar
Crimă înfiorătoare la Medsočje
[În imagine: teiul spintecat]

Regiunea Posočje. În noaptea de 5 spre 6 octombrie, la Medsočje, altminteri o localitate liniștită de pe valea râului Soča, s-a petrecut o crimă. Magdalena Možina (17 ani), fiica primarului din localitate, a fost găsită moartă de către diacon, în primele ore ale dimineții, când acesta urma să deschidă biserica Sf. Nicolae, după ce furtuna năprasnică din timpul nopții se oprise. Crima i-a zguduit puternic pe toți locuitorii orașului, care, la puțin timp de la descoperirea macabră, s-au adunat în Piața Libertății, unde au putut să o vadă pe victimă răstignită, legată de teiul lovit de fulger, spintecat. Poliția locală a protejat imediat locul și, cu ajutorul anchetatorilor de la Nova Gorica și al specialiștilor în criminalistică de la Ljubljana, au început să adune probe care să îi poată conduce la asasin. Până în prezent, poliția nu dă declarații privind detalii legate de caz, deoarece asasinul este încă în libertate, dar face apel la oricine ar putea oferi informații utile pentru anchetă, să apeleze de urgență fie numărul de telefon al Secției de Poliție din Medsočje (05/334-77-09), fie numărul de telefon pentru sesizări anonime al poliției (080-12-00), fie numărul de urgență (113) sau să trimită un e-mail la secția de poliție din localitate (pp.medsocje.pung@policija.isi).
E.T.

6 octombrie (seara)
Poate că sună îngrozitor, dar cred că, în sfârșit, în mine s-a produs ceva. Nu prea știu ce, dar cred că în noaptea asta o să mă apuc din nou să scriu un roman.
Pe birou, am la dispoziție o mașină de scris la care, deocamdată, am scris numai însemnările mele din jurnal și articolul de ziar, pe care l-am trimis cu poșta rapidă. Cu toate astea, am în sertar coli întregi virgine, nescrise, foi îngălbenite de trecerea timpului, care mă așteaptă pe mine, numai pe mine, să scriu. Ajunge cu jurnalul ăsta, ajunge cu articolele de ziar – e timpul pentru lucruri mai serioase, e timpul pentru scrisul adevărat!
Aud o chemare; văd cum se numește, înainte chiar ca degetele să înceapă să scrie; simt că sunt pe urmele a ceva minunat.
[...]

Dante, D., Detectiv

7 octombrie (la amiază)
Azi, dis-de-dimineață, soarta a bătut la ușa mea: nu a bătut și a intrat cu zgomot, în forță, cum ar crede cineva când e vorba de soartă, însoțită de un curent de aer, locuitor fidel al orașului unde mă aflu, Medsočje, ci a făcut-o cu tact și cu discreție, așa cum îi stă în fire.
Părul ei lung, purpuriu, aproape negru, era pieptănat într-o parte și cădea peste trenciul ocru, care se potrivea foarte bine cu bluza de un alb imaculat, iar pantalonii strâmți de piele pătrundeau în cizmele cu care a pășit în viața mea, și ele lucrate tot din piele. S-a prezentat și mi-a arătat o legitimație emisă de Biroul Național de Investigații, pe care era fotografia ei, un nume de familie neobișnuit și numai inițiala prenumelui, apoi și funcția: Dante, D., detectiv.
— Dante? Ce nume de familie neobișnuit! Din câte știu, așa se numea celebrul poet florentin Alighieri – să fie numele și prenumele în contradicție? am încercat eu să glumesc și, pentru că nu mi-a răspuns, am continuat senin: D. e inițiala prenumelui dumneavoastră: Dana? Diana? Danae?
— Spuneți-mi Dé, e bine așa.
— Dé? Ca nota re din sistemul literal?
— Da, cam așa ceva, ca o notă.
— Îmi pare bine, Dé! Eu sunt È, adică mi.
La invitația mea, D. intră, îi ofer un pahar cu vin de casă, pe care îl refuză: 
— Nu beau. 
— În timpul serviciului?
— Nu, în general. 
Îmi aprind o țigară și îi ofer și ei una. 
— Nu fumez.
— În general?
— Exact.
— Cafea?
— Ceai.
— Nu am ceai.
— Nu-i nimic. 
Cred că o să ne înțelegem de minune.
— Toamna faceți focul în sobă? a întrebat brusc, ca un fulger apărut din senin. 
— Ieri l-am făcut prima dată, ca să mai alung umezeala acumulată din cauza ploilor torențiale din ultima vreme, am răspuns eu calm și m-am așezat pe scaunul pe care l-am învârtit de la birou spre fereastră, în direcția ei, ca să pot să o urmăresc cum parcurgea cu pas măsurat încăperea. 
Privea totul foarte atent, de parcă ar fi început ancheta, de la mașina de scris la gramofon, de la bibliotecă până la porțelanurile kitsch de pe rafturi și la tablourile cu scene idilice din natură de pe pereți. În cele din urmă, s-a așezat și ea, apoi, de pe divanul de partea opusă a măsuței joase, pe care pusesem tot felul de lucruri, de la țigări și ziare până la chei și alte chestii aruncate la întâmplare, mi-a spus: 
— Uitați cum stau lucrurile. Am fost trimisă aici de Biroul Național de Investigații, ca să anchetez omorul Magdalenei Možina. Cazul este, de fapt, cum să spun, neobișnuit. În situații de-astea, care depășesc competențele, mai ales capacitățile de anchetă ale secției de criminalistică a poliției, ne trimit pe noi. Iar dacă e vorba de chestiuni și mai complicate, mă trimit pe mine.
Cât timp a rostit pe un ton hotărât aceste cuvinte, ce păreau să fie de pe un site de prezentare a instituției ei, stătuse rezemată confortabil de divan, cu mâinile încrucișate, lăsând o impresie de severitate. Apoi, aplecându-se încrezătoare înainte, cu coatele pe genunchi și privirea relaxată, a zis pe un ton cât se poate de calm: 
— În situațiile în care crima a avut loc în comunități mai mici, încercăm – fără să ținem seama de procedurile curente, asta trebuie să o subliniez – să găsim un informator local. De regulă, localnicii nu au încredere în autoritățile care vin din exterior. Nici chiar poliția locală. Mai cu seamă dacă, așa cum e în acest caz, criminalul face parte din comunitate. Vor să rezolve totul fără ajutor din afară, așa cum s-au obișnuit. Ce mai, patriotism local!
Pentru o clipă s-a oprit, ca să își tragă răsuflarea și, chiar înainte să reușesc să reflectez la ceea ce spusese, a continuat: 
— Așadar, în aceste cazuri avem nevoie de cineva din interior: un băștinaș, un om de-al locului, un membru al clanului din oraș. Am găsit ceva mult mai potrivit aici; pe dumneavoastră. Nu sunteți de aici, dar locuiți de mult în acest oraș, îi cunoașteți pe oameni și, cel mai important pentru anchetă, cunoașteți situația. Vedeți, Erik Tlomm, știm totul despre dumneavoastră, nu știm nimic despre Medsočje. 
În acest moment am reușit să o întrerup: 
— Ia, stați așa, stați așa. Știți totul despre mine? Și în plus: de unde știți că asasinul este cineva de prin partea locului?
Pe buze i-a apărut ceva ce aducea a zâmbet, aproape neobservat și, în pofida faptului că mimica ei era greu de deslușit, pe chip i se putea citi o plăcere specială când a explicat: „Foarte simplu: spre localitate nu duce decât un singur drum, o bretea, care se desprinde din șoseaua principală, de-a lungul Sočei, apoi, după curba lungă dinainte de pod, revine și se unește din nou cu aceasta. În ziua crimei, șoseaua a fost închisă la ambele capete: la unul era inundată, la celălalt era blocată de un copac. Până dimineața, când a fost găsit cadavrul, furtuna a rupt practic localitatea de lume. Au fost verificate declarațiile martorilor, la fel și înregistrările video de la benzinărie: în ziua crimei, nu a trecut nicio mașină, nicio figură nouă. Pe bună dreptate am putea trage concluzia că locul crimei, pe care încă nu l-am descoperit, este undeva în imediata apropiere a pieței. Pentru că nu este deloc probabil ca asasinul să se fi încumetat la un drum mai lung cu o povară atât de grea cum este un cadavru. Așadar, în baza reconstituirii provizorii pe care o putem face în acest moment, ajungem la următoarea concluzie: asasinul a ucis-o pe Magdalena Možina, apoi, în timpul nopții, din motive care deocamdată îmi scapă, a ajuns în piață și a văzut că teiul carbonizat îi oferă o șansă bună.
O șansă bună? Pentru ce exact? M-am uitat la ea fără să scot o vorbă, în timp ce îmi suceam verigheta pe deget, așa cum făceam mereu, când reflectam serios la ceva. Ajunsese la această concluzie înainte să vadă locul crimei? Incredibil! După ce m-am adunat un pic, am rostit cu voce tace un gând: 
— Dar dacă, între timp, asasinul a plecat? 
Mi-a servit din nou un răspuns uimitor de convingător: 
— Nu putem decât să sperăm că a fost atât de prost. Aici toți se cunosc între ei și dacă, dintr-odată, cineva ar lipsi, făptașul s-ar trăda de unul singur. Dar omul nostru nu e prost. Asta e cât se poate de clar.
Dacă te gândești la orice lucru dintr-o perspectivă logică, așa cum tocmai o făcuse D., totul pare clar, deslușit. Dacă însă ești stăpânit, cum sunt eu, de un amestec de furie și frică, nu poți să reflectezi serios la nimic. Să gândești înseamnă înainte de toate să faci abstracție de toate sentimentele, iar eu, cel puțin deocamdată, nu pot s-o fac, mai ales că nu este vorba pur și simplu de „victimă“ sau de „persoana omorâtă“ cum se exprimase cu răceală conlocutoarea mea. Nu fusese omorât un necunoscut, un amărât fără nume, fusese omorâtă Magda mea!
— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a înțelege imaginea de ansamblu, a spus ea în continuare, punând astfel capăt liniștii care se instalase în cameră, numai că, de data asta, pe un ton ceva mai puțin măsurat și calm. Domnule Tlomm, mă ajutați să-l găsesc pe ucigaș?
Am confirmat (cum aș fi putut să nu o fac?): 
— Bineînțeles, Dante, voi fi Vergiliul dumneavoastră în cerurile din Medsočje, care s-au transformat în infern.
S-a ridicat de pe divan cu toată eleganța de care era capabilă, iar asta m-a făcut să îmi fie rușine că a trebuit să își culeagă o scamă de pe pantaloni (recunosc, recunosc: după primele zile, când am făcut o curățenie generală, n-am mai putut să-mi adun voința și puterea să pun mâna pe mătură și pe perie). Observând că sunt jenat, a reacționat ca o adevărată doamnă, care remarcă asemenea lucruri, dar care nu i se par demne de a fi menționate (numai oamenilor mărunți le place să dea peste nas cu mărunțișuri, să facă dintr-o măturice o mătură cu care vor să dea la o parte lucrurile îi depășesc).
Înainte să se despărțim, am stabilit să facem un schimb constant de informații: eu o să o ajut la munca de anchetă, iar ea o să mă ajute în munca mea de ziarist. Pentru bunul mers al anchetei, a trebuit să fiu de acord cu faptul că nu o să-mi spună totul; în afară de asta, a trebuit să îi promit să nu public nimic fără acordul ei prealabil. Apoi a adăugat că, din când în când, va trebui să public și ceva neadevărat, în măsura în care dezinformarea va ajuta la prinderea ucigașului (sper să nu se ajungă la așa ceva, pentru că, în acest fel, aș încălca deontologia jurnalistică pe care o respect, în pofida a tot ce știm despre manipulările din mass-media).
La ușă, chiar înainte să iasă, m-a întrebat așa, în treacăt, cum mai e cu mine și cu soția mea, dacă suntem mai bine, ce intenționăm să facem, chestii din astea, până când mi-a pus o întrebare absolut idioată despre culoarea părului ei: 
— Negru. Dar ce legătură are și de unde știți că avem probleme?
— Simplu: cu puțin timp înainte v-ați mutat aici, la Medsočje, nu v-ați despărțit și aveți în vedere să vă întoarceți. Purtați în continuare verigheta pe care o tot suciți, ceea ce denotă faptul că sunteți îngrijorat sau cel puțin că vă gândiți la soție.
— Și culoarea părului? am întrebat eu mirat.
— Culoarea părului? A, nimic, simplă curiozitate.
Ne-am luat rămas-bun și m-a lăsat singur, cu gândurile mele care, în acel moment, erau îndreptate la trei femei, cele mai importante din viața mea: soția mea, Lina, Magdalena, care fusese ucisă și, mai nou, și Dante, D., detectiv.

More by Paula Braga Šimenc

Văgăuna bondarilor Sau ce s-a întâmplat la Fundata în săptămâna abonamentului la schi

Ziua 0 Degetele îi alunecau din nou, ca de la sine, pe ecranul telefonului mobil, pe care îl pusese lângă farfuria cu supă. Asta nu pentru că ar fi așteptat să vadă ceva excitant pe ecran, ci pentru că obiceiul nu-i dădea pace... De câte ori venea acasă pentru câteva zile, prefera să dezactiveze aplicația pentru întâlniri. Și niciodată nu-i era suficient de clar dacă face asta pentru el sau pentru ai lui – fiindcă nu-i plăcea să-i pună în încurcătură –, sau ca să se pună la adăpost de o neplăcere de alt tip: nu ar fi suportat ca printre cei înscriși pe site să dea peste porecle jalnice, demne ...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Despre cai și demoni

Îmi aduc aminte de ziua de ieri de parcă ar fi fost... ieri. Am luat trenul de la Bruxelles – de fapt, două trenuri, pentru că a trebuit să schimb – până la Haga, numai ca să văd un tablou, unul singur. Demonul unei dorințe obsesive pusese stăpânire pe mine, așa că a trebuit să mă duc.     Însă călătoria a fost departe de ce-mi imaginasem – o călătorie frumoasă, relaxată, în Olanda –, mi-am dat seama de asta de cum am ieșit din hotel, lăsând totul în urmă.     La Bruxelles, în Gare du Nord, am fost cât pe ce să iau trenul greșit, pentru că m-am orientat după mersul trenurilor de la Gare Centra...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Mirt Komel

După câteva luni

12 august — Mohamad, să fii la telefon peste o jumătate de oră. Cred că am găsit-o! Mă dau jos din pat și, complet distrat, mă îmbrac, apoi, cât pot de sprinten, ies din hostel. Repede. De parcă ar avea vreo importanță dacă ajung la casa aceea cu cinci minute mai devreme sau mai târziu. Aproape că alerg în jos, pe strada în pantă, care duce spre port, acolo, undeva, între cartierul evreiesc Hardara Carmel și Wadi Salib, care a fost odată palestinian. Aud un fierăstrău, probabil taie un obiect din fier, apoi niște găini, niște cocoși. E straniu. Miroase a țară în mijlocul unui oraș care dorește...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman

Cu păsările am în comun cerul

Uneori devine de-a dreptul insuportabil. Plescăie așa de tare, că mă trezesc. Și, în afară de asta, se mai și ceartă, cui să-i revină cea mai bună bucățică, încât nu mai pot să adorm. Se aude totul, deși am ferestre duble, iar ramele sunt etanșate. Una ar vrea semințe de dovleac, cealaltă de in, fiindcă sună drăguț când le crănțăni, cele mai tinere se reped la firimiturile de pâine, femelele nu vor niciodată plăcintă cu jumări. Cine ar crede că sturzul cântător, măcăleandrul, pițigoiul albastru și florintele nu vor să-și îndese în aparatul digestiv tot ce au la îndemână. Locuitorii ăștia ai pa...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Very Important Person

Iar m-am holbat toată ziua la cifrele de deasupra liftului. 8... 7... 6... 5... 4... 3... 2... 1... — Bună dimineața, domnule Seljak.  Îl salut mereu, că doar îmi fac treaba ca un profesionist. Îmi răspunde tăcând, că doar și el e profesionist. Când am noroc, pe fața lui împietrită răsare o cută. Dacă are o zi bună, ridică sprânceana dreaptă de parcă mi-ar spune: „Știu că ești aici, dar am preocupări de director.“ De multe ori mi-am zis să-l las în pace. Fiindcă mă ignoră, să-i răspund și eu ignorându-l. Dar mama m-a învățat că trebuie să mă port frumos cu oamenii care poartă costum și cravată...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman
More in RO

E OK

Își ia cu ea aparatul de cafea. Nu știe cine e. În orice caz, știe cel puțin că e o femeie cu un espressor complet automat De’Longhi Magnifica S ECAM20.110. Negru cu gri. Fiindcă nu mai știe nimic, toate detaliile sunt importante. Se trezește brusc atunci când aparatul macină dimineața boabele de cafea cu un zgomot îngrozitor – și vecinii se trezesc și ei. L-a cumpărat de pe Coolblue redus după ce fusese returnat și l-a așteptat patru zile stând în fiecare dimineață la fereastră. Între timp, dădea refresh la pagina de track and trace din cinci în cinci minute. Apoi începuse să dea refresh și l...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Aya Sabi

Jurnalul unei portugheze în Angola

Ani la rând am fost bombardată cu povești despre Angola. Povești diametral opuse, fie ale celor care se îndrăgostesc din prima clipă și se simt ca acasă, fie ale celor care urăsc Angola și nu reușesc să se adapteze. Acel gen de povești mirobolante care par inventate, pentru că mereu o parte din noi crede că ar putea fi adevărate. Întotdeauna mi s-a părut că exagerează destul de mult și, vorba proverbului, „Cine povestește înflorește“, așa că nici aici nu lipseau înfloriturile. Ani întregi am stat la îndoială dacă să cunosc sau nu această țară atât de mistică. Uneori, mă gândeam că e o țară pe ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Cu păsările am în comun cerul

Uneori devine de-a dreptul insuportabil. Plescăie așa de tare, că mă trezesc. Și, în afară de asta, se mai și ceartă, cui să-i revină cea mai bună bucățică, încât nu mai pot să adorm. Se aude totul, deși am ferestre duble, iar ramele sunt etanșate. Una ar vrea semințe de dovleac, cealaltă de in, fiindcă sună drăguț când le crănțăni, cele mai tinere se reped la firimiturile de pâine, femelele nu vor niciodată plăcintă cu jumări. Cine ar crede că sturzul cântător, măcăleandrul, pițigoiul albastru și florintele nu vor să-și îndese în aparatul digestiv tot ce au la îndemână. Locuitorii ăștia ai pa...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Orașul străin

Amsterdamul era plin de culoare și capricios în pragul toamnei. Vremea se schimba clipă de clipă, soarele alterna cu ploaia într-un ciclu continuu, ce se repeta iar și iar, precum Ave Maria în timpul rugăciunilor care compun rozariul. Am stat sub un pod, așteptând ca una dintre scurtele furtuni să se oprească. Plănuisem o excursie cu bicicleta prin Amsterdam. Voiam să văd faimoasele poldere, canale de apă ce se încrucișează pe pajiștile de un verde intens, dominate de morile de vânt care-și întind palele precum brațele unor sperietori de pe câmp. Ar fi trebuit să fie prima mea călătorie în nou...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Anna Háblová

Un vuiet

În tren, în ultima parte a călătoriei, văzuse prin geamul soios marginile cerului. S-a ridicat să se uite și pe partea cealaltă a vagonului, s-a apropiat de bărbatul adormit cu fața ascunsă după perdea și cu mâna dreaptă așezată ferm peste mica geantă de voiaj, care stătea pe scaunul de alături. Da, și pe geamul lui se vedea la fel. O pătură compactă, indigo, într-un plan paralel cu câmpul întins, plin de smocuri uscate. Și la marginea ei, un albastru deschis și limpede, ca o mare îndepărtată, suspendată între cer și pământ. Undeva, deasupra păturii indigo, era soare. Când s-a ridicat, a si...
Written in RO by Lavinia Braniște

Un final fericit

      M-a trezit ploaia. Mi s-a strecurat în vis și pentru o clipă nu mi-am dat seama de pe ce planetă vine. Înotam în infinitul Pacificului. Știu că era Pacificul, l-am văzut la emisiunile TV. Înotam în apa de culoarea turcoazului și cristalului. Așa spun în reportaje, turcoaz și cristal. Pe șolduri îmi atârnau șiragurile de mărgele cu care se leagă costumul de baie. Îl știu din fotografii. Primul meu costum de baie, pentru copii. Cerul își cobora cortina în timp ce făceam nodul. Picături grele îmi cădeau pe frunte și pe mâinile întinse, deveneau din ce în ce mai dense și mai grele, până ce a...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević