View Colofon
Original text "S pticami si delim nebo" written in SL by Agata Tomažič,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Cu păsările am în comun cerul

Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Uneori devine de-a dreptul insuportabil. Plescăie așa de tare, că mă trezesc. Și, în afară de asta, se mai și ceartă, cui să-i revină cea mai bună bucățică, încât nu mai pot să adorm. Se aude totul, deși am ferestre duble, iar ramele sunt etanșate. Una ar vrea semințe de dovleac, cealaltă de in, fiindcă sună drăguț când le crănțăni, cele mai tinere se reped la firimiturile de pâine, femelele nu vor niciodată plăcintă cu jumări. Cine ar crede că sturzul cântător, măcăleandrul, pițigoiul albastru și florintele nu vor să-și îndese în aparatul digestiv tot ce au la îndemână. Locuitorii ăștia ai parcului nostru sunt de-a dreptul capricioși. Și mai e ceva ce nimeni nu și-ar închipui, știu asta. Dar odată ce îți dai seama, nu mai poți să-ți astupi urechile. Nici să uiți, crede-mă.
Totul a început în ziua când am avut în orar excursia în natură. La școală, la ora de cunoștințe despre natură, învățătoarea ne-a explicat că învățații au împărțit păsările în tot felul de grupe, între care și păsările cântătoare, care ne bucură cu melodiile lor plăcute. Apoi a urmat excursia în natură, când ne-am dus în pădurea de lângă școală, ca să observăm animalele de pădure. Ne-au dat niște fișe, pe care trebuia să desenăm și să scriem ce am văzut și ce am auzit. Colegii mei s-au risipit printre tufișuri, de unde s-au întors cu desene caraghioase cu melci, limacși, veverițe, coțofene, pițigoi și omizi. Cel mai mare entuziasm l-a stârnit colega care a desenat pe fișă nici mai mult, nici mai puțin decât un mistreț! Pe urmă, a reieșit că, de fapt, auzise mârâitul unui buldog francez, pe care cineva îl scosese la plimbare în pădure, iar ea, de frică, a luat-o imediat la sănătoasa, fiind convinsă că a scăpat de un mistreț. De aceea, învățătoarea i-a scăzut nota și asta a stârnit multe discuții. Dar nici pe departe atâtea câte am stârnit eu – de fapt, fișa mea de lucru.
La început, învățătoarea nici n-a vrut să-mi pună o notă. După ore, mi-a făcut semn să merg la catedră, m-a apucat ușor de mână și, cu o voce plăcută, mi-a zis să vină părinții la școală. Cu toate că nu eram o elevă prea strălucită, nu mi s-a părut normal, după părerea mea mă străduisem foarte mult, așa că mi-au dat lacrimile. Ca să mă liniștească, a vrut să mă ia în brațe, dar eu m-am retras jignită. În cele din urmă, mi-a dat fișa de lucru peste care scrisese cu roșu un mare semn de întrebare. Atunci chiar că am izbucnit în plâns! Cu numai o mâzgălitură roșie desființase toate descoperirile mele cu adevărat științifice, totul, hm!, inclusiv transcrierea discuțiilor care mi-ajunseseră la urechi de pe crengile copacilor ce se înălțau deasupra noastră. Diferența dintre fișa mea de lucru și lucrările pe care le dăduseră colegii după excursia în natură consta în aceea că, dacă ei văzuseră o ciocănitoare, desenaseră un fel de pasăre, care dă cu ciocul în trunchiul unui copac, iar dedesubt scriseseră: „Toc, toc, toc.“ Și eu desenasem ciocănitoarea, dar scrisesem ceva de genul: „Fir-ar să fie, cât trebuie să mai dau cu ciocul ca să ajung până la cărăbuși, la naiba, mor de foame și nimic.“ Scrisesem ce auzisem. Chiar dacă nu înțelesesem foarte bine despre ce era vorba: „Uf, de-ar veni cineva să mă calce“, ieșise din ciocul unei mierle tinere. Iar un guguștiuc al cărui apel la împerechere îl recepționasem fără să îl înțeleg transmitea: „Unde dau eu de o păsărică mititică, s-o jumulesc?“
Părinții mei, care nu fuseseră extrem de severi cu mine, psihologi, deh!, s-au ambalat. De fapt, nu este cuvântul potrivit: au început să se poarte cu mine cumva mai cu grijă, vorbeau cu mine în șoaptă și, pe urmă, convinși de bunica, m-au înscris la ore de pian și la un curs de dans de caracter. Pe ambele le-am urât din toată inima, dar marțea și joia după-amiază au devenit prilejul meu să merg de una singură în oraș și, în cele câteva minute până când venea autobuzul, care mă ducea în cartierul nostru de la periferie, să ascult discuțiile animate ale porumbeilor din oraș. În zilele călduroase, mă apropiam ca în extaz de o fântână arteziană și îi observam cum se scaldă în apă. Se stropeau și glumeau, unii foloseau niște cuvinte destul de colorate, dar niciodată jignitoare. Ce n-aș fi dat să fiu și eu cu ei! Poate că și ei știau ce-mi trecea prin cap, pentru că, o minune, nu alta, mă lăsau să mă apropii mult. Nu s-a întâmplat niciodată ca vreunul, de teamă, să-și ia zborul.
Dacă imaginea unui copil care se lasă stropit de porumbei la fântâna arteziană din oraș este drăguță, oarecum demnă de o ilustrată, în schimb, o adolescentă care, în excursia cu clasa de liceu de dinainte de bacalaureat, se dedică porumbeilor în loc de obișnuitele perversități pubere face obiectul unor etichetări deloc măgulitoare din partea colegilor neîndurători. În ultimul an de liceu, eram pregătită să cred în insultele lor, dar nu le luam în seamă. Ei, și ce dacă sunt ciudată, mi-am zis în dimineața aceea, devreme, când de pe un dig, undeva pe litoralul spaniol, cu puțin înainte de răsăritul soarelui, mă uitam la un stol de pescăruși care zburătăceau în jurul bărcii unui pescar. Puțin îmi păsa că atunci, în niște camere dintr-un hotel ieftin, colegii mei, băgați unii în alții, cufundați într-un somn agitat de atâta alcool, habar nu aveau că nu sunt cu ei. Eu ascultam cu încordare și rătăceam cu privirea pe albastrul nesfârșit al cerului. Dintr-odată, globul incandescent a început să strălucească la suprafața mării, iar eu, pătrunsă de măreția acelei clipe, am înălțat brațele, iar din gât mi-a ieșit un strigăt asemănător celui făcut de pescăruși. Un bătrân aflat pe dig, care repara niște plase de pescuit și pe care nu îl observasem în penumbra din zori, a tresărit.
Între timp, și părinții au abandonat orice speranță ca fiica lor să o apuce pe același drum și să se decidă pentru studiul unei discipline umaniste – devenise tot mai clar că atenția mea nu era stârnită de oameni, indiferent că erau de sex masculin sau feminin. Așa că mama a făcut discret eforturi ca, în pofida notelor destul de proaste la materiile științifico-tehnice, să mă înscrie la biologie.
După câteva cursuri, speranța mea naivă că soarta, până atunci neîndurătoare cu mine, avea să-mi scoată în cele din urmă în cale un suflet-pereche cu chip uman s-a dovedit a fi zadarnică. Colegii și profesorii erau un cârd de ființe fără inimă, fără sentimente, pe care îi interesau mai curând caracteristicile morfologice și anatomice ale nevertebratelor, echivalențele calorice și coeficienții respiratori, nici măcar o dată nu s-au întrebat ce gândesc animalele pe care le disecăm – și asta nu numai pe hârtie. Așa că orele cele mai plăcute le-am petrecut nu în sălile de curs și nici în laborator, ci în parcarea neasfaltată din fața facultății. În copacii din apropiere, își găsise adăpost o însemnată colonie de corbi. Aceste păsări inteligente erau plictisite de rutina zilnică la fel de mult ca orice ființă gânditoare, așa că își imaginaseră un joc destul de complicat, cu plăcile de înmatriculare ale mașinilor care se apropiau. Desigur, mi-am dat repede seama despre ce era vorba, îi auzisem cum se certau și își reproșau că se cam trag pe sfoară și că nu calculează corect. Esența jocului consta în a face un pariu: trebuia să pariezi pe suma cifrelor de pe plăcile de înmatriculare ale mașinilor care veneau în parcare, mai era și un mărunțiș care depindea de oră și de ziua din săptămână, cam complicat, în fine, recunosc, am uitat cum era, din păcate nu sunt la fel de inteligentă ca ei.
Corbii salutau apariția unei noi mașini cum se cuvine, numai că toți colegii mei și, în general, toți oamenii considerau că era vorba de larma făcută de niște păsări sâcâitoare. Eu însă știam că se bucurau datorită unei anumite cifre, că își îndemnau o surată mai lipsită de noroc să intre și ea în joc și, nu de puține ori, cele mai fudule și mai obraznice reușeau spre sfârșitul partidei să se bucure fără reținere de apropiata victorie. Era o plăcere să le asculți și aș fi dat orice pe lume ca să pot și eu să mă joc cu ele. Priveam tristă ore întregi în sus, le vedeam cum țopăiau de pe o creangă pe alta în plopii aceia cu coroană deasă și ascultam ce vorbesc. Ciudat, dar niciodată nu am prins din zbor vreun cuvânt despre mine, cu toate că, atunci când era vorba despre colegii mei, corbii nu duceau lipsă de comentarii sarcastice. În tot acest timp, colegii mei își jucau și ei propriul joc: stăteau aplecați la ferestrele sălii de cursuri, mă observau și se luau la întrecere cine o să scornească formula cea mai umilitoare la adresa mea.
Timp de patru ani nu am găsit un limbaj comun și am răsuflat ușurată că bifasem toate examenele și îmi rămăsese numai lucrarea de licență. L-am ales ca îndrumător pe profesorul de etologie, iar titlul provizoriu al lucrării mele de licență a fost: Influența schimbărilor climatice, cu precădere secarea mlaștinilor, asupra modului de exprimare a eretelui sur, ploierului mare și a mărăcinarului. Toate păsările citate trăiesc în cartierul Barje din Ljubljana, așa că am petrecut un an și jumătate pe pajiștile mlăștinoase din Barje, indiferent de condițiile meteorologice. Primăvara, înainte să se crape de ziuă, mă uitam zgribulită la vălătucii de ceață care se ridicau deasupra turbăriei, vara priveam liniștită cum globul incandescent se cufunda undeva, îndărătul dealului Krim, cedând scena păsărilor, cărora le place să se facă auzite înainte de răsăritul și de apusul soarelui. Într-unul dintre foișoarele de vânătoare, mi-am amenajat un laborator comod și, după ce m-am înțeles cu membrii unei asociații de vânători, mi-am instalat echipamentele de lucru: un detector de sunete, un telescop portabil, căști și niște carnețele. 
Era o zi pe la sfârșitul lui august. Aerul era înăbușitor, prevestind furtună. Hainele se lipeau de corp. Alungam insectele și țânțarii sâcâitori. Atmosfera era atât de sufocantă, încât păsările amuțiseră. Apoi a trecut în zbor un cârd de rândunele. S-au așezat în ordine pe firele de înaltă tensiune și au început să sporovăiască despre a doua zi, când aveau să plece la drum. Ciripeau despre lacurile și râurile peste care aveau să treacă, despre albastrul nesfârșit, deasupra căruia ore întregi nu aveau cum să se odihnească și să își strângă aripile, rememorau întinderile verzi, luxuriante, unde își petrecuseră iernile în ultimii ani și unde erau primite mereu cu mâncare din abundență, cu o căldură plăcută și, zău așa, nu avea cum să nu fie la fel și anul ăsta.
Am știut: acum ori niciodată. Mi-am scos căștile. Puțin îmi păsa de licență. Puțin îmi păsa de dovada studiilor, de profesori și colegi, de mama și de tata, de fapt nu-mi trecea prin minte nici măcar un om care să-mi fi simțit lipsa dacă aș fi plecat, dacă m-aș fi alăturat cârdului de păsări și aș fi zburat împreună cu ele. De ce nu? M-am cățărat pe terasa foișorului, am început să dau din mâini și le-am salutat pe rândunele. Apoi mi-am dat drumul.
Noaptea târziu, m-a găsit un vânător. Mi s-a spus că a sunat de pe mobil la salvare și că am fost dusă la spital. A fost nevoie de două săptămâni să mi se vindece toate leziunile, pe care n-am chef să le enumăr aici. Între altele, am suferit o comoție cerebrală, iar mama, care venea deseori în vizită, și-a exprimat speranța că lovitura avea să-mi scoată din cap toate prostiile cum ar fi ascultatul păsărilor. Exact așa s-a exprimat. Din cuvintele ei, mi-am dat seama că nu își dorea că continui activitatea științifică, mai mult chiar, că pentru ea asta era o rușine. Am luat hotărârea să îi fac pe plac, așa că am acceptat să merg la tratament.
De la spital, Secția de Traumatologie a Centrului Clinic din Ljubljana, am fost transferată în alt spital, un castel superb din Begunje na Gorenjskem. Încăperile sunt foarte frumos amenajate, am camera mea și nu am niciun motiv să mă plâng de ceva. Pe medicul cu care stau mult de vorbă, desigur, nu despre păsări, poate o să îl rog ca, în curând, să ceară să mi se aducă echipamentele pe care le-am lăsat în foișorul din cartierul Barje, din Ljubljana. Aș vrea să îmi continui munca, dar mama nu trebuie să știe asta. Cu toate că aici nu sunt mărăcinari, ploieri mari și ereți suri, există multe alte păsări la fel de vorbărețe. Familia de sturzi cântători care vine la căsuța pentru păsări din parcul nostru e foarte amuzantă. I-aș asculta ore în șir, uneori râd cu lacrimi de vorbele lor de duh. Cel mai mult îmi place masculul, care s-a născut anul trecut. Nu pot să-mi închipui o singură zi fără să îl văd sau să îl aud. E plin de spirit și, pe un caiet special, îmi notez pe pagina din stânga vorbele lui, iar pe pagina din dreapta răspunsurile mele la acestea. Știu că nu mă înțelege, dar îmi doresc din toată inima ca, odată, să îi citesc din jurnalul meu secret.

More by Paula Braga Šimenc

Văgăuna bondarilor Sau ce s-a întâmplat la Fundata în săptămâna abonamentului la schi

Ziua 0 Degetele îi alunecau din nou, ca de la sine, pe ecranul telefonului mobil, pe care îl pusese lângă farfuria cu supă. Asta nu pentru că ar fi așteptat să vadă ceva excitant pe ecran, ci pentru că obiceiul nu-i dădea pace... De câte ori venea acasă pentru câteva zile, prefera să dezactiveze aplicația pentru întâlniri. Și niciodată nu-i era suficient de clar dacă face asta pentru el sau pentru ai lui – fiindcă nu-i plăcea să-i pună în încurcătură –, sau ca să se pună la adăpost de o neplăcere de alt tip: nu ar fi suportat ca printre cei înscriși pe site să dea peste porecle jalnice, demne ...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Despre cai și demoni

Îmi aduc aminte de ziua de ieri de parcă ar fi fost... ieri. Am luat trenul de la Bruxelles – de fapt, două trenuri, pentru că a trebuit să schimb – până la Haga, numai ca să văd un tablou, unul singur. Demonul unei dorințe obsesive pusese stăpânire pe mine, așa că a trebuit să mă duc.     Însă călătoria a fost departe de ce-mi imaginasem – o călătorie frumoasă, relaxată, în Olanda –, mi-am dat seama de asta de cum am ieșit din hotel, lăsând totul în urmă.     La Bruxelles, în Gare du Nord, am fost cât pe ce să iau trenul greșit, pentru că m-am orientat după mersul trenurilor de la Gare Centra...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Mirt Komel

Jurnal

21 august Mă numesc Erik Tlomm și acesta este jurnalul meu. Psihiatrul mi-a recomandat să scriu, chipurile, ca să mă fac bine. Dar, de fapt, cui să-i scriu? Lui? Soției mele, Lina? Se pare că ei n-o să-i arate consemnările mele. La îndoielile mele mi-a răspuns: „Scrieți pentru dumneavoastră înșivă.“ Așa că mi-am cumpărat un caiețel cu coperți de piele și m-am trezit aici, la masa de scris, ca să-mi scriu un jurnal, deși nu pot scăpa de senzația stranie că scriu și pentru altcineva – dar pentru cine? 22 august Să clarific (cui? mie? lui? ție?) prima mea consemnare din jurnal: am suferit o criz...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Mirt Komel

După câteva luni

12 august — Mohamad, să fii la telefon peste o jumătate de oră. Cred că am găsit-o! Mă dau jos din pat și, complet distrat, mă îmbrac, apoi, cât pot de sprinten, ies din hostel. Repede. De parcă ar avea vreo importanță dacă ajung la casa aceea cu cinci minute mai devreme sau mai târziu. Aproape că alerg în jos, pe strada în pantă, care duce spre port, acolo, undeva, între cartierul evreiesc Hardara Carmel și Wadi Salib, care a fost odată palestinian. Aud un fierăstrău, probabil taie un obiect din fier, apoi niște găini, niște cocoși. E straniu. Miroase a țară în mijlocul unui oraș care dorește...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman

Very Important Person

Iar m-am holbat toată ziua la cifrele de deasupra liftului. 8... 7... 6... 5... 4... 3... 2... 1... — Bună dimineața, domnule Seljak.  Îl salut mereu, că doar îmi fac treaba ca un profesionist. Îmi răspunde tăcând, că doar și el e profesionist. Când am noroc, pe fața lui împietrită răsare o cută. Dacă are o zi bună, ridică sprânceana dreaptă de parcă mi-ar spune: „Știu că ești aici, dar am preocupări de director.“ De multe ori mi-am zis să-l las în pace. Fiindcă mă ignoră, să-i răspund și eu ignorându-l. Dar mama m-a învățat că trebuie să mă port frumos cu oamenii care poartă costum și cravată...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman
More in RO

Fata care aduce moartea

Întrerupere pe traseu Sinuciderea prin strangulare este relativ rară. Obiectul care cauzează moartea este de obicei răsucit de mai multe ori și câteodată susținut de alt obiect moale. Din cauza iritării nervului vag și a creșterii presiunii asupra arterelor carotide, în timpul strangulării se limitează drastic fluxul de sânge către creier și se închide tractul respirator. Numai că, de obicei, laringele nu este complet închis, iar din acest motiv moartea durează mai mult decât aceea prin spânzurătoare, cu excepția cazului în care se ajunge la pierderea cunoștinței și la relaxarea tensiunii în ...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Mâine

Întinsă pe spate în confortul molatic al așternuturilor, cu ochii fixați într-un punct invizibil din tavanul camerei, Carlota încerca din greu să-și regleze respirația tulburată de visul anxios care o trezise. Nici măcar nu-și mai amintea ce visase, însă rămăsese cu senzația de disperare care a obligat-o să se trezească. Și, încă de la trezirea abruptă din miezul nopții, tot încerca în toate felurile care-i treceau prin minte să își domolească ritmul cardiac, dar fără succes. A renunțat, a dat pătura la o parte și s-a ridicat din pat, nu înainte de a auzi o reclamație sub formă de mieunat din ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Văgăuna bondarilor Sau ce s-a întâmplat la Fundata în săptămâna abonamentului la schi

Ziua 0 Degetele îi alunecau din nou, ca de la sine, pe ecranul telefonului mobil, pe care îl pusese lângă farfuria cu supă. Asta nu pentru că ar fi așteptat să vadă ceva excitant pe ecran, ci pentru că obiceiul nu-i dădea pace... De câte ori venea acasă pentru câteva zile, prefera să dezactiveze aplicația pentru întâlniri. Și niciodată nu-i era suficient de clar dacă face asta pentru el sau pentru ai lui – fiindcă nu-i plăcea să-i pună în încurcătură –, sau ca să se pună la adăpost de o neplăcere de alt tip: nu ar fi suportat ca printre cei înscriși pe site să dea peste porecle jalnice, demne ...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Câteva minute în derivă

Ziua începe mai devreme decât aș fi crezut. Pusesem alarma să sune la ora 5:56, din mai multe motive. Voiam să am timp pentru meditația de dis-de-dimineață și, totodată, trebuia să aștept treizeci de minute pentru ca pastila ce îmbunătățește funcțiile tiroidiene să își facă efectul înainte de cafea, iar apoi să încep o serie de exerciții ce îmbină arderea grăsimilor cu tonifierea mușchilor, folosind doar propria greutate, fără să uit, între timp, să dau drumul la boiler, fiindcă încălzirea apei durează aproximativ patru ore, ceea ce îmi acordă suficient timp să termin și secvența de yoga pent...
Written in RO by Cristina Vremes

Insula

Nici până astăzi nu știu ce anume căutam în insule. Știu doar ce lăsasem în urmă. Țara care îmi dăduse pașaportul. Femeia care mă adusese pe lume. Lucrurile pe care le puteam cumpăra cu bani. Lumea pe care nu reușisem să o schimb. Apa mării era caldă. Seara valurile sclipeau de la planctonul luminescent. După ani de călătorii, confundam debarcaderele dintre pâlcurile de palmieri, de unde urcam în bărci. Confundam numele insulelor care începeau cu koh și nusa. Confundam ochii întunecați și hainele colorate ale celorlalți pasageri. Totuși, în drumul meu întâlneam persoane care căutau același lu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Urszula Jabłońska

Schimbarea

— Luați liftul, eu vin pe scări, strigă tânărul medic și pornește în goană, sărind câteva trepte deodată. Trebuie să ajungă la timp. Cu câteva săptămâni înainte, imediat după naștere, mama se prezentase la pediatru: copilul plângea necontenit. La prima vizită auzise: — Hrăniți-l ca lumea o dată și-o să se liniștească. La a doua policlinică i se spusese: — Are colici. Nu mai mâncați prăjeli. Laptele o să se facă mai bun, iar copilul n-o să mai urle. Doctorul de la cabinetul privat pur și simplu izbucnise în râs: — Păi, cum să nu plângă? Doar e nou-născut. Pediatrii erau liniștiți, da...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Joanna Gierak Onoszko