Ziua 0
Degetele îi alunecau din nou, ca de la sine, pe ecranul telefonului mobil, pe care îl pusese lângă farfuria cu supă. Asta nu pentru că ar fi așteptat să vadă ceva excitant pe ecran, ci pentru că obiceiul nu-i dădea pace... De câte ori venea acasă pentru câteva zile, prefera să dezactiveze aplicația pentru întâlniri. Și niciodată nu-i era suficient de clar dacă face asta pentru el sau pentru ai lui – fiindcă nu-i plăcea să-i pună în încurcătură –, sau ca să se pună la adăpost de o neplăcere de alt tip: nu ar fi suportat ca printre cei înscriși pe site să dea peste porecle jalnice, demne de milă, peste fotografiile consătenilor, pe jumătate șterse, care la prima vedere cultivau imaginea unor soți iubitori și a unor tați de familie exemplari, în realitate fiind cu totul altceva. Da, la Fundata, aparențele erau foarte importante.
— Termină, lasă odată telefonul ăla! 
Exclamația a simțit-o pe mână ca o plesnitură de bici. În bucătăria cu lambriuri de lemn, a răsunat ca o bubuitură. 
— Nu se cade să te uiți tot timpul la telefon în timp ce luăm masa de prânz! Mama ta a pregătit niște feluri așa de gustoase, iar tu te faci că nu vezi! Și avem așa de puține ocazii să mâncăm împreună!
Și-a plecat capul și, fără să vrea, și-a încovoiat copleșit spatele, arătând ca un câine certat de stăpân, după ce fusese prins făcând ceva interzis. Dar nu e tocmai clar dacă, de fapt, câinele își regreta fapta sau dacă nu cumva, de-a lungul anilor, învățase să lase impresia de vinovăție, pentru că-și dăduse seama că, în felul ăsta, îi face stăpânului o bucurie. În cei douăzeci de ani de viață, Jan știa bine ce o indispune și ce o bucură pe bunica lui. Și mai știa și că lista lucrurilor care o scoteau din sărite era mult mai lungă decât lista lucrurilor care îi plăceau și care îi aprindeau o luminiță de bucurie în ochi. Vera nu era una dintre acele bunici binevoitoare, care își răsfață nepoții, care le cumpără înghețată și îi duce la grădina zoologică, chiar dacă părinții interzic asta în mod explicit, pentru că odraslele lor s-au purtat urât și nu merită așa ceva. Că doar ele sunt bunici, ele și-au educat deja copiii, iar nepoții sunt făcuți ca să fie dezmierdați, nu-i așa?
Vera, însă, nu fusese așa. Nici măcar atunci când se purta exemplar – ceea ce, de regulă, se întâmpla mereu –, sau când arăta carnetul numai cu note maxime – ceea ce se întâmplase tot timpul în primii doisprezece ani de școală –, Jan nu primea din partea bunicii niciun cuvânt de încurajare, cu atât mai puțin un gest de tandrețe. Ca să nu mai vorbim de vreo bancnotă sau chiar un sul de bancnote, așa cum primeau colegii lui Jan de la bunici, atunci când obțineau rezultate cu mult mai slabe decât ale lui. Chiar și pentru rezultate mediocre, părinții sau bunicii le cumpărau biciclete de munte scumpe, echipamente excelente de schi sau le dădeau sume consistente de bani ca să-și aleagă sau să-și cumpere de unii singuri toate astea. Jan învățase să schieze pe schiuri vechi, bicicleta o moștenise de la tatăl lui după ce acesta nu mai avusese chef să o folosească,și chiar și hainele și pantofii fuseseră mai întâi purtați de alții, cu toate că nu avea frați sau surori mai mari. Până când, într-o zi, unul dintre colegii de la care se împrumuta deseori ca să-și cumpere un sandviș i-a trântit-o că nu mai are chef să-l finanțeze și că n-o să-i mai suporte mult zgârcenia. Maică-sa, pesemne, îi spusese că ai lui au destui bani, numai că Jan habar nu avea că erau bogați. Erau bogați chiar și după standardele în vigoare din afara Fundatei, în orașul cel mai apropiat, de unde lumea venea la ei ca să-și petreacă zilele de concediu. Hotelul lor nu era din cale-afară de mare sau de luxos, cum erau unele din alte sate, avea numai cincisprezece camere, dar era cel mai vechi și mai frumos, se puteau mândri că aparținuse de generații aceleiași familii. Atât tradiția, cât și faptul că făcea parte din categoria așa-ziselor hoteluri familiale, deveniseră cu timpul calități tot mai apreciate și asigurau un grad de ocupare de aproape sută la sută, nu numai în sezonul de iarnă, ci și în cel de vară.
Majoritatea turiștilor cad în capcană, crezând că adjectivul familial în cazul serviciilor hoteliere garantează o căldură și o iubire speciale, de care numai familiile sunt în stare (ceea ce, desigur, e o capcană și o eroare). Hotelul Flajs era condus cu mână de fier, era curat, iar oaspeții se simțeau bine și reveneau, dar asta nu pentru că aparținuse de generații aceleiași familii sau pentru că în acea familie ar fi existat cât de cât puțină căldură, iubire, umanitate. Principalul motiv al succesului acestui hotel era Vera. Vera, ale cărei buze nu schițaseră niciodată un zâmbet, cel mai adesea rămânând strânse, conturând o linie dreaptă, care aducea cel mai mult cu gaura unei pușculițe. De parcă bătrâna doamnă s-ar fi temut că, deschizând gura ca să tragă aer în piept, prin ea i-ar fi ieșit ceva prețios, care merita încă păstrat, utilizat, valorificat.
Vera era așa de multă vreme, așa era și în prima amintire a lui Jan, iar odată cu trecerea anilor devenise și mai rău de-atât. Jan se uita la ea cum stătea la masă cu o expresie autoritară, disprețuitoare pe chip și cum îi arunca o privire rece, batjocoritoare. Avea pielea ca de ceară și, în pofida vârstei, nu era brăzdată de prea multe riduri – de parcă tocmai răutatea asta a ei, veșnică, ar fi apărat-o de urmele lăsate de trecerea anilor. Părul cărunt i se rărise, urechile i se lungiseră – cerceii de aur care-i atârnau, dăruiți de tatăl ei când împlinise zece ani și pe care, din câte spunea, nu-i scosese niciodată, îi lărgiseră indecent de mult găurile din lobii urechilor. Se legănau ca sânii unor bătrâne din Africa, stârnind o senzație de oroare, de spaimă ancestrală în fața morții și a îmbătrânirii unui corp care se descompune treptat. Jan nu suporta să se uite la lobii urechilor ei; de câte ori venea acasă, îi poruncea s-o ia în brațe, iar el închidea ochii îngrozit, ca nu cumva să-i vadă bucățelele alea de carne veștejită. Când a început să studieze istoria artei, iar profesorii le prezentau diferite stiluri artistice de-a lungul timpului, a înțeles de cine îi amintea bunica lui: de una dintre matroanele cu o scânteiere vicleană în ochi, așa cum le reprezentase Rembrandt la comanda soților acestora, niște negustori hrăpăreți din Haga sau din Delft. Verei îi lipsea numai scufia albă de pe cap și un guler alb la puloverul pe care îl purta, ca să semene ca două picături de apă cu unul dintre personajele reprezentate pe pânză de maeștrii Renașterii din Nord. Fără bărbat, desigur, fiindcă acesta murise de mult, și, în memoria lui, de când rămăsese văduvă, Vera se îmbrăca în negru. 
— Da, bunico, a zis Jan. Iartă-mă, a adăugat el și s-a întors spre mama lui, o doamnă mărunțică, a cărei față era suptă și stoarsă, în timp ce a Verei era rotundă și strălucitoare. 
În acest timp, s-a auzit nechezatul unui cal. Zgomotul venea prin ușa de la terasă, care rămăsese deschisă, pentru că afară era destul de cald. În plus, era o zi cu soare, iar la amiază razele acelei primăveri timpurii topeau pline de îndrăzneală grămezile de zăpadă adunate în dreptul gărdulețului de la terasă. Mica băltoacă se făcea tot mai mare, iar noaptea îngheța din nou, pentru că mercurul termometrului cobora sub zero, dar era clar că zilele iernii erau numărate. De fapt, era vremea cea mai potrivită pentru schi, când zăpada de pe pârtii încă era suficient de tare, iar în jurul prânzului schiorii se puteau întinde în șezlongurile din fața cabanelor, ca să se încălzească la soare. De aceea, în această perioadă a primăverii, prețurile cazării la hotel erau cele mai ridicate.
Nechezatul se apropia tot mai mult.
— Afurisitul ăla de crescător de cai!, a izbucnit disprețuitoare Vera. Nu pot să cred că tot mai umblă cu calul pe-aci. Da’ cin’ se crede? S-o fi crezând vreun partizan, că numai ăia au venit după război la Ljubljana, de-au umplut străzile cu balegi de cai și puțea din cale-afară?! Așchia nu sare departe de trunchi, a adăugat ea, strâmbându-se și punând jos tacâmurile de parcă faptul că auzise un cal o deranjase în asemenea măsură, încât nu mai putea să mănânce.
Pe ușă a apărut un cap cu părul vâlvoi. Un fel de Grizzly Adams, numai că părul și firele din barbă ale acestuia erau complet cărunte. Tipul gâfâia, de abia trăgea aer în piept și cu o mână s-a sprijinit de cerceveaua ferestrei. A deschis gura să spună ceva, când...
— Da’ ce, nu puteți să sunați și să intrați pe ușă ca orice om normal, civilizat? a zis Vera pe ton mustrător. Și dacă cumva calul dumneavoastră o să se ușureze în grădină, să-i adunați balega și s-o luați la pachet!
— Au găsit... au găsit... mașina! a rostit șovăind capul cu coamă ciufulită. Mașina pe care Miran a îngropat-o în toamnă în zăpadă! Și pentru care s-a anunțat un premiu. Acum au găsit-o niște schiori, au dat de ea în Văgăuna bondarilor!
— Zău, așa, Stojan, aveți impresia că ne interesează toate astea? Nu vedeți că suntem la masă? Până și un câine vrea să fie lăsat în pace când mănâncă! Ne deranjați!
— În mașină l-au găsit pe... Roman!
S-a auzit un zăngănit – un zgomot produs de lingura care a căzut din mâna singurei persoane de la masă care nu rostise o vorbă în timpul prânzului, deși fusese menționată în discuție în mod explicit cel puțin o dată ca fiind o bucătăreasă bună, doar ei i se datora supa de vită cu tăiței așa de gustoasă. În continuare, membrii familiei vor avea prilejul să guste și excelenții cartofi țărănești și niște coaste de porc, toate ieșite din mâinile ei harnice. Oare chiar așa să fie? Acum, mâinile Vlastei tremurau așa de tare, încât nu mai putea ține nici măcar o lingură, darămite să poată apuca tigaia cu cartofi, care stătea la cald pe aragaz, sau tava cu friptură din cuptor. Pe Jan l-a năpădit senzația neplăcută că șederea în satul natal – pe care și-o imaginase ca pe un sfârșit de săptămână lung, în care să schieze – avea să se prelungească neașteptat. Se simțea ca și cum capătul șalului de mătase, pe care îl înfășurase numai în aparență neglijent în jurul gâtului, s-ar fi agățat de roțile dințate ale unei mașinării care l-ar fi tras atât de puternic și de insistent, încât nu i-ar mai fi rămas altceva de făcut decât să își apropie capul, fiindcă altminteri șalul i s-ar fi strâns în jurul gâtului și ar fi sfârșit tragic, la fel ca Isadora Duncan. A avut impresia că, undeva, se declanșase ceva care nu mai putea fi oprit. Nu se mai putea preface că nu auzise ce auzise. Sau ce a urmat.
— E mort, are capul însângerat, numai asta am văzut, pe urmă am venit imediat aici...
Vlasta a dat deoparte farfuria cu o asemenea forță încât supa s-a împrăștiat pe mușamaua în carouri, și cu atâta scârbă, de parcă în farfuria din fața ei n-ar fi fost nimic altceva decât capul tăiat, însângerat, al lui Ioan Botezătorul. Apoi s-a ridicat și a ieșit în goană din bucătărie, trecând pe lângă tejgheaua de la recepție, spre ușa pe care scria „Toaleta”. În goana ei nesăbuită, aproape că a doborât doi oaspeți care stăteau acolo, îmbrăcați în costume complete de schi. Din fericire, aceștia erau prea cufundați în discuție și n-au acordat prea mare atenție femeii nebune care alerga.
— Da, dar dacă luăm abonamentul de schi pentru o săptămână chiar acum, din prima zi, ar trebui să fim siguri că o să fie vreme frumoasă în toate cele șapte zile, a subliniat bărbatul.
— Păi, doar ți-am zis c-așa o să fie. Prognoza pentru săptămâna viitoare pare excelentă, a zis femeia îmbrăcată într-un hanorac roz, cu guler alb de blană, întinzându-i telefonul. Uite, o să fie soare până la sfârșitul săptămânii, a spus ea pe ton victorios, de parcă în fiecare zi ar fi adus cu mâna ei sfera incandescentă pe bolta cerească sau cel puțin ar fi întocmit ea însăși harta meteo pentru întreaga zonă unde se putea schia.
— Mă rog, bine. Fie cum zici tu. Să spunem că te cred, a zis el.
— Păi, nu-ți rămâne altceva decât să mă crezi. Eu am mereu dreptate, a zis ea și în momentul în care mâna lui s-a apropiat de parcă ar fi vrut să-i ardă una – în glumă, chipurile –, a adăugat: În felul ăsta o să facem economii nu numai la abonament, care e mai ieftin pentru o săptămână decât dacă am cumpăra unul zilnic, ci o să câștigăm și timp, fiindcă n-o să mai fie nevoie să așteptăm în fiecare dimineață la ghișeul de pe pârtie. Ca să nu mai spun că avem o reducere și azi după-amiază dacă cumpărăm bilete pentru trei ore!
A privit-o admirativ, clătinând din cap, ca și când nu-i venea să creadă ce fel de comoară – o nevastă chibzuită și descurcăreață – îi dăruise soarta. Ea s-a învârtit pe călcâie și s-a întors spre recepție tocmai în clipa în care ușa toaletei s-a deschis și a ieșit clătinându-se o femeie cu fața albă ca varul, al cărei ten, în contrast cu coroana părului ei negru, vâlvoi, părea și mai nesănătos.
— Bună ziua, îmi puteți da cheile de la camera pe care am rezervat-o? a zis femeia îmbrăcată în costum de schi. Și repede, că ne grăbim!
Fără să scoată o vorbă, Vlasta a confirmat dând din cap, s-a dus în spatele tejghelei, a atins mouse-ul și și-a fixat privirea pe ecranul calculatorului. O clipă, a părut c-o să i se facă din nou rău și c-o să vomite toată fierea acumulată în stomac chiar acolo, pe tejghea și pe dosarele de dedesubt, poate chiar pe oaspeții rezemați de blat, care se uitau curioși la ea. Și-a zis că nu are ce să mai vomite, pentru că stomacul îi era cât se poate de gol, și-a zis că nu îi e rău, că tot ce se petrecuse nu e tocmai rău... Apoi a întins mâna în spate, fără să se întoarcă, și a apucat cheia, știind pe dinafară locul fiecăreia. În sfârșit, nu chiar pe dinafară – luase cheia din singurul compartiment care nu era gol.
— Poftiți, doamnă, domnule... Bine ați venit la Hotelul Flajs. Vă doresc ședere plăcută! a spus Vlasta așezându-se pe scaun, albă ca pudra de pe fața unui clovn, cu care a semănat și mai mult în clipa când o lacrimă i-a alunecat pe obraz.
— Vlaaaasta! Vino să termini de mâncat! s-a auzit din bucătărie glasul Verei. Supa e aproape rece! Și doar n-o să aruncăm la gunoi cartofii și friptura!