În Precum animalele, o femeie analizează ce i s-a întâmplat după nașterea primului copil – o experiență atât de sumbră, încât femeia se revoltă împotriva limbajului și a semnificației. Își caută alinarea în lumea animalelor, mituri antice, fotografii, e-mailuri, chiar și în listele de cumpărături din timpul sarcinii. Cum devii mamă la mult timp după ce ai dat naștere copilului tău? Și cum lipești la loc crâmpeiele unei persoane, după ce s-a năruit? „O poveste tulburătoare, care îl pune pe gânduri pe cititor. O splendidă deznădejde.” – NRC Handelsblad ***** „Lieselot Mariën debutează cu un roman foarte puternic și crud despre maternitate. Precum animalele e atât raportul unei căutări existențiale, cât și o operă sclipitoare a limbajului.” – De Tijd

Mia tiene veintisiete años y todos los días ve lo peor del mundo: trabaja como moderadora de contenido y debe censurar los videos más violentos que circulan en línea. Desde que su exnovio Ruben murió electrocutado en la bañera, vive en un bucle de nihilismo y remordimiento, anestesiada por ese trabajo y por psicofármacos, animada solo de vez en cuando por la amistad con Dennis y Miriam. El pasado con Ruben es un archivo de recuerdos feroces, como esas imágenes que debe eliminar de la red, pero que no puede borrar de su memoria: sus chantajes emocionales, en los que la acusa de consumirlo como una mantis; y el miedo a abandonarlo. Pero, cuando se topa con el video de Sofia, una chica que se le parece y se tira de un puente, Mia se espabila y se pone tras sus pasos: encuentra a Lapo, su novio, músico en ascenso, y a Margot, su amiga, escort y bailarina en una discoteca, y se deja seducir por ellos, en un molinete de espejos. Hasta que Mia, junto con Miriam y Margot, decide buscar una alternativa, mediante un pacto de sororidad fuera de la norma que logrará romper el caparazón de su dolor. Mantis narra el recorrido de una joven que se enfrenta a la pérdida y la soledad, rebelándose contra el atávico sentimiento de culpa femenino para lanzarse hacia adelante, hacia la luz de su yo futura.

Осемгодишният Щерн живее в Грейщад. Баща му е дипломат, а майка му е затворена по характер художничка, която все повече се отдръпва в себе си. Без да е указано изрично, читателят отрано разбира, че родителите на Щерн се развеждат. Появява се леля Ема (сестра на близък приятел на бащата на Щерн, млад амбициозен полковник от армията), която трябва да се грижи за момчето, докато баща му е в командировка в чужбина. Той е обещал да се върне за рождения ден на Щерн точно преди Коледа, но скоро става ясно, че спазването на това обещание е много сложно, точно както политическата ситуация в страната. Грейщад подозрително напомня на София, но лесно може да бъде която и да е друга централно/източноевропейска столица. Неясно остава и кога точно се развива историята – различни препратки към 30-те, 40-те, края на 80-те или дори настоящия момент, са пръснати из повествованието. Това създава съноподобна атмосфера на déjà vu и deja vécu, предизвиквайки усещането за повторение на историята, за памет и травма. Романът смесва паралелни сюжетни линии и алюзии към теми като популизъм, паравоенни крайнодесни организации и опасните ефекти на социалните медии. Книгата започва с няколко привидно несвързани събития в Грейщад. Обувки започват да изчезват от произволни къщи, разположени в различни части на града; мистериозен аристократ с амбициозни планове пристига с дирижабъла си. Летящата му резиденция остава заплашително да се рее над града, въплъщавайки по този начин чувството за заплаха и безпокойство, което се настанява във въздуха. Баронът има коварен план, който ще бъде разкрит много по-късно – да открадне мечтите на жителите на Грейщад.

En Als de dieren, una mujer indaga en aquello a lo que se tuvo que enfrentar tras dar a luz por primera vez —una experiencia tan oscura que se resiste a la lengua y al significado—. Busca puntos de apoyo en el reino animal y en los antiguos mitos, pero también en la memoria física de su posparto: fotos, correos e, incluso, las listas de la compra de aquella época tan cruda. ¿Cómo se convierte una en madre, mucho después de haber traído a alguien al mundo? ¿Y cómo se pueden volver a juntar los pedazos de una persona después de que se haya desmoronado?

Vse dobre barbike je roman o Vanji, milenijki, ki bo dopolnila trideset let in ki ugotavlja, da v njenem življenju nič ni tako, kot je mislila, da bo. Ni postala znana umetnica, temveč dela kot scenaristka cenenih limonad, nima otrok, ni v ljubezenskem razmerju, tesnobna je čez vse meje in nima ravno najboljših odnosov z družinskimi člani. Ko se na vratih njenega stanovanja pojavi nekdanje dekle z otrokom, ji Vanja kljub dejstvu, da ji je Svetlana zlomila srce, dovoli, da ostane pri njej nekaj časa. To jo spodbudi, da prevpraša lastno življenje. V razpetosti med željo, da bi delala, kar ima rada, in nujo preživetja v današnjem Beogradu, Vanji postane jasno, da mora nekaj spremeniti. Prenagljeno da odpoved pri limonadi, ki jo piše, istočasno pa jo najemodajalec vrže iz stanovanja, zato da bi vanj vselil zakonca iz Rusije, od katerih lahko dobi veliko višjo najemnino. Svetlana odide, jo znova zapusti, Vanja pa ostane sama in se nenadoma počuti, kakor da je spet punčka, ki ne more skrbeti zase. Medtem ko pakira stvari, si slučajno po nogi polije krop in se resno opeče. Nato pa se vpraša, ali je bilo zares slučajno. Ker Vanja ne ve, kaj naj, se vrne k materi, v mestece nedaleč od Beograda, tam pa jo čaka vse tisto, pred čimer je zbežala. »Če bi znal pisati, bi pisal kot Katarina. Za to šaljivo mislijo, ki mi gre po glavi, se pravzaprav skriva moje občudovanje in uživanje v jeziku Katarine Mitrović kot tudi v resničnosti njenih besed. Katarina piše o sebi, obenem pa tudi o meni, moji sestri, moji materi, mojih prijateljih. Ko boste brali ta roman, se vam bo zdelo, da ga je nekdo napisal o vas.« – Vladimir Tagić »Hitro, vznemirljivo, duhovito, slikovito in najgloblje doživeto. Vse dobre barbike so žive, imajo iztegnjene roke, skuštrane lase, steklene poglede in se nam smejijo v obraz.« – Anica Dobra

Ușurarea pe care o simte Ernest când tatăl său se sinucide nu durează prea mult. În curând descoperă că rănile din trecutul său, cele pe care le credea uitate, sunt mai vii ca niciodată. Ocazia de a locui într-o casă adevărată, așa cum numește el casa pe care o moștenește, îi reînvie dorința care îl însoțește încă din copilărie: aceea de a-și întemeia o familie ideală. Însă neputința de a-și înțelege mama și soția, care insistă să preia controlul asupra vieților lor, influența constantă a tatălui și reapariția unei vechi iubiri zguduie temeliile prezentului său, pe care Ernest intenționează să-și construiască noua și idilica realitate. O casă adevărată se remarcă prin tematica profundă și contemporană, dublată de note de umor și de o tensiune psihologică progresivă ce accentuează atmosfera familiară și dinamică a romanului.