"Всички добри барбита" е роман за Ваня, милениалка, която навършва тридесет и осъзнава, че нищо в живота й не е такова, каквото си е представяла. Не е станала известна писателка, а сценаристка на евтини сапунки, няма деца, няма любовна връзка, страда от силна тревожност, а отношенията й със семейството съвсем не са добри. Когато на вратата й се появява бившата й приятелка с бебе, Ваня, въпреки че Светлана е разбила сърцето й, я оставя да остане при нея за известно време. Това я кара да преосмисли живота си. Разкъсвана между желанието да се занимава с това, което обича, и нуждата просто да оцелее в Белград в днешно време, Ваня разбира, че трябва да промени нещо. Импулсивно напуска работата си в сапунката, която пише, а в същото време хазяинът й я гони от апартамента, за да настани семейна двойка от Русия, от която може да получи много по-висок наем. Светлана си тръгва, отново я изоставя, а Ваня остава сама и внезапно се чувства отново като малко момиче, неспособно да се грижи за себе си. Докато си събира багажа, случайно разлива вряла вода върху крака си и получава тежко изгаряне. А после се пита — дали наистина е било случайно? Без да знае какво да прави, Ваня се връща да живее при майка си в малък град близо до Белград, където я очаква всичко, от което е бягала. „Ако умеех да пиша, щях да пиша като Катарина. Зад тази шеговита мисъл, която ми минава през ума, всъщност се крият възхищението ми и удоволствието от езика на Катарина Митрович и от истинността на думите ѝ. Катарина пише за себе си, но пише и за мен, за сестра ми, за майка ми, за приятелите ми. Докато четете този роман, ще имате чувството, че някой го е писал за вас.“ Владимир Тагич „Бързо, вълнуващо, остроумно, образно и дълбоко преживяно. Всички добри барбита са живи, съществуват с протегнати ръце, рошави коси, стъклен поглед и ни се смеят в лицето.“ Аница Добра

Una joven deambula por una Varsovia surrealista vestida con un traje de novia desgarrado. Lleva el cuerpo manchado de pintura dorada, una botella de vino en lugar de bolso y un objeto robado oculto en el corsé. El calor apocalíptico y una nube de humo negro que se cierne sobre la ciudad convierten su regreso a casa en una odisea incierta. En su recorrido se cruza con figuras tan extrañas como el tiempo que hace en la capital: Ambroży, obsesionado con crear una obra maestra sin tener talento; Ramona, que combina manicura y quiromancia; y Stefan, convencido de que es albino, al menos en parte. Las conversaciones con ellos son un pretexto para la protagonista para hablar de sí misma y de sus experiencias, o quizá sobre las máscaras que adopta. Porque su verdadero nombre permanece en la sombra: solo conocemos su alter ego, Violet Love, una cam girl que se presenta ante hombres dispuestos a pagar por ver materializadas sus fantasías, no solo sexuales.

Povestea unei tinere care hoinărește printr-o Varșovie suprarealistă într-o rochie de mireasă ruptă. E dată cu vopsea aurie, în loc de poșetă ține o sticlă cu vin, iar în corset ascunde un obiect furat. Întoarcerea acasă îi e îngreunată de o căldură apocaliptică și de nori de fum negru ce se îndreaptă spre oraș. Persoanele pe care le întâlnește sunt și mai surprinzătoare decât vremea din capitală. Ambroży vrea să creeze o operă de artă deși e lipsit de talent. Ramona se ocupă de mâinile clientelor într-un mod complex: face manichiura și ghicește în palmă. Stefan dă asigurări că e albinos – sau cel puțin așa e o anumită parte a corpului său. Discuțiile cu ei sunt doar un pretext pentru a povesti despre sine și experiențele sale. Sau mai degrabă despre persoana pe care o înfățișează, căci numele real al protagonistei rămâne un mister până la capăt. Știm numai pseudonimul ei – Violet Love, camgirl, cum se prezintă în fața bărbaților care o plătesc pentru a le îndeplini fanteziile, nu numai sexuale. „Sunt uimită de acest debut: Żarów a scris o carte complicată, încâlcită și foarte senzorială, în care fiecare frază e ingenioasă și necesară. Puzzle-ul împrăștiat de autoare în Descântecul șerpilor... se poate recompune din nou într-o imagine nu prea plăcută – poate în spiritul lui David Lynch, nu toate piesele încap ușor la locul lor, poate ne rămâne în palmă portretul unui bărbat îmbrăcat în negru într-o stație suburbană sau un ciob de oglindă. Dar prin labirintul acestei povești trece un fir care ne ajută să găsim sensul. Trebuie să ne orientăm înspre raportul privirii și al forței. Care e mai puternică? Persoana care privește sau cea care face spectacol pentru privire?” Olga Wróbel

‘Hij bracht zijn gezicht tot vlak bij het hare, sloot zijn ogen en voelde haar lippen meteen tegen de zijne duwen. Een oud lied weerklonk door de straten. Een tel lang hielden elektronen op met suizen, vergat het licht zijn schrikbarende snelheid. In een flits kan een wereld vernield worden. Misschien geldt het omgekeerde ook: een blik, enkele woorden kunnen jarenlang wachten, een lawine aan verdriet verzachten.’ Met elegantie en trefzekere taal schetst Lieven Stoefs in Peninsula een familieportret van vier generaties. Van een trillend been bij een allereerste ontmoeting op een autobus, naar een zoektocht die een halve eeuw later langs een Grieks schiereiland, voetbalvelden en fabrieken schuift. Op indrukwekkende wijze verschijnt een wereld waar liefde en wanhoop onafscheidelijk zijn. ‘Alleen de rimpelingen in het water zien we, nooit de inslag, de steen die het oppervlak raakt.’ Lieven Stoefs is ingenieur en schrijver. Hij groeide op in Griekenland. In zijn schrijven versmelt een wetenschappelijke blik met poëtische taal. Zijn kortverhalen verschenen onder meer in Kluger Hans en Op Ruwe Planken. Peninsula is zijn debuutroman.