Полегшення, яке відчуває Ернест після самогубства батька, триватиме недовго. Незабаром він зрозуміє, що наново відкрилися рани минулого, які він вважав забутими. Можливість жити в справжньому будинку, як він називає дім, який успадкував, пробуджує в ньому мрію, що супроводжує його з дитинства: створити ідеальну родину. Однак нездатність зрозуміти матір і дружину, які наполегливо прагнуть взяти під контроль власне життя, постійний вплив батька та повернення старого кохання підірвуть підвалини його сьогодення — ті самі, на яких Ернест прагне збудувати свою нову, ідилічну реальність. Завдяки глибокій і сучасній тематиці, а також ноткам гумору, «Справжній дім» — це роман, що вирізняється наростаючою психологічною напругою, водночас залишаючись зрозумілим і динамічним.

Romanzo in stile poliziesco, La vita è mia descrive le relazioni fra tre donne di diversa provenienza sociale: Angela Pop, gallerista (e neomamma), Greta Roth, poliziotta della squadra omicidi, e Carla Razia, sex worker. Angela, che soffre di depressione post parto, patisce fortemente il bisogno di controllo, bisogno che infine prende forma nell’installazione che la protagonista chiama La vita è mia, dedicata a sua figlia Eliza e a sua sorella Raisa. Carla, incontrata casualmente durante uno dei suoi giri in città, entra a far parte del suo progetto, così come un ex compagno di università, il giornalista Lazăr Mitrea. Carla però, per un breve periodo, è anche l’amante di Greta, la poliziotta che segue l’indagine sulla morte sospetta di Angela Pop. Diverse linee narrative si tessono attorno al dilemma: la morte di Angela è un omicidio o un suicidio? Se si tratta di un crimine, chi è il colpevole? Ci sono più complici? Tutti i congiunti della “vittima” diventano dei sospetti. Il sospetto e la tensione, sia quella narrativa che quella tra i personaggi, si mantengono fino alla fine, quando scopriamo che Angela Pop aveva architettato tutto e tutte le relazioni personali allo scopo di raggiungere il suo obiettivo: un’installazione-manifesto. Il desiderio di suicidio e i segnali del degrado psichico della protagonista sono sparsi in tutto il romanzo, ma non portano direttamente alla conclusione che si sia trattato di una sua scelta. Anche il dilemma crimine-suicidio resta inalterato fino alla fine del romanzo. La vita è mia decostruisce gli stereotipi e i pregiudizi sulla famiglia, sul genere, sulla sessualità e sulla malattia mentale. Il romanzo si chiude, infine, con un manifesto che invita alla riflessione, all’accettazione, alla comprensione e all’empatia.

Ușurarea pe care o simte Ernest când tatăl său se sinucide nu durează prea mult. În curând descoperă că rănile din trecutul său, cele pe care le credea uitate, sunt mai vii ca niciodată. Ocazia de a locui într-o casă adevărată, așa cum numește el casa pe care o moștenește, îi reînvie dorința care îl însoțește încă din copilărie: aceea de a-și întemeia o familie ideală. Însă neputința de a-și înțelege mama și soția, care insistă să preia controlul asupra vieților lor, influența constantă a tatălui și reapariția unei vechi iubiri zguduie temeliile prezentului său, pe care Ernest intenționează să-și construiască noua și idilica realitate. O casă adevărată se remarcă prin tematica profundă și contemporană, dublată de note de umor și de o tensiune psihologică progresivă ce accentuează atmosfera familiară și dinamică a romanului.

Tutto l’amore di una fotografia bruciata punta i riflettori sulla relazione fra tre generazioni di donne che hanno modi diversi e incompatibili di vedere il mondo. La famiglia, con il suo equilibrio precario viene scossa dall’improvviso ricovero della più anziana fra le tre. Timori paralizzanti prendono forma all’approssimarsi della morte. Affiorano alla luce i rispettivi meccanismi di difesa, in particolare il modo in cui ognuna di loro si fa parassita nella vita delle altre in nome del senso del dovere e dell’amore materno. Leia, presa tra due fuochi, è quella che registra i cambiamenti, che setaccia la realtà, si sforza di trascriverla e di darle un senso, quella che cerca una via di salvezza e che negozia costantemente la propria identità nel tentativo di scoprire scoprire cosa resta di lei oltre al ruolo di figlia e madre.

Priča o mladoj ženi koja luta kroz nadrealnu Varšavu u pocepanoj venčanici. Umazana je zlatnom farbom, umesto torbice drži flašu vina, a u korsetu krije ukradeni predmet. Povratak kući otežavaju joj apokaliptična žega i oblak crnog dima koji se nadvija nad gradom. Ljudi koje sreće usput iznenađuju čak i više od vremena u prestonici. Ambroži želi da stvori remek-delo, iako mu manjka talenta. Ramona se rukama klijentkinja bavi na kompleksan način: radi manikir i proriče sudbinu iz dlanova. Stefan tvrdi da je albino – ili je to barem jedan deo njegovog tela. Razgovori sa njima služe kao izgovor da ispriča nešto o sebi i sopstvenim iskustvima. Ili pre: o osobi u koju se trenutno uživljava, jer pravo ime junakinje do samog kraja ostaje tajna. Znamo samo njen pseudonim – pod imenom cam girl Vajolet Lav ona nastupa pred muškarcima koji joj plaćaju za ispunjavanje fantazija, i to ne samo seksualnih.

Această poveste este o pânză de păianjen țesută din fire rupte: dacă reușești să prinzi unul, toate celelalte îți scapă imediat printre degete. Este povestea unei serii tulburătoare de morți din industria pornografiei, petrecute între Roma, Milano și Torino, dar și a anchetei conduse de inspectoarea-șefă Vittoria De Feo. Este, totodată, povestea felului în care doi tineri de aproximativ douăzeci de ani, Bet și Teo, ajung pe aceeași pistă în căutarea unui subiect-bombă care să le relanseze blogul, precum și a încercării unui jurnalist de scandal de a da lovitura vieții sale. În jurul investigațiilor complicate conduse de aceștia gravitează un cor suprarealist de personaje grotești: chirurgi care se îmbogățesc vânzând jucării sexuale modelate după anatomia vedetelor porno decedate, avocați diabolici care își țin stagiarii în lesă, criminaliști care încearcă să se afirme ca youtuberi, foști actori din programe pentru copii căzuți în dizgrație, psihiatri care se costumează în avocado în timpul ședințelor, influenceri logoreici dependenți de cocaină, manageri lipsiți de scrupule ai actrițelor porno. Întreaga poveste este însoțită și presărată cu droguri sintetice și contracte de supunere, mâini amputate și tarte cu lămâie, iepuri domestici și emisiuni de prost gust, depozite Ikea și platouri de filmare pentru producții porno. Dincolo de ancheta propriu-zisă se desfășoară o „pornografie a existenței” pentru care, deja, nimic nu mai este obscen.

Opowieść o młodej kobiecie, która wędruje przez surrealistyczną Warszawę w podartej sukni ślubnej. Jest umazana złotą farbą, zamiast torebki trzyma butelkę wina, a w gorsecie chowa skradziony przedmiot. Powrót do domu utrudniają jej apokaliptyczny upał i chmura czarnego dymu, która zmierza nad miasto. Osoby, które spotyka po drodze, zaskakują nawet bardziej niż pogoda w stolicy. Ambroży chce stworzyć arcydzieło, choć brakuje mu talentu. Ramona zajmuje się dłońmi klientek kompleksowo: robi manicure i wróży z ręki. Stefan zapewnia, że jest albinosem – a przynajmniej jedna z części jego ciała jest. Rozmowy z nimi stanowią pretekst, by opowiedzieć o sobie i swoich doświadczeniach. A może raczej: o osobie, w którą się teraz wciela, bo prawdziwe imię bohaterki do końca pozostaje tajemnicą. Znamy jedynie jej pseudonim – to jako cam girl Violet Love występuje przed mężczyznami, którzy płacą jej za spełnianie ich fantazji, nie tylko seksualnych. “Jestem zaskoczona tym debiutem: Żarów napisała książkę skomplikowaną, zagmatwaną i bardzo zmysłową, w której każde zdanie jest przemyślane i potrzebne. Rozsypaną przez autorkę w „Zaklinaniu węży…” układankę można złożyć z powrotem w niezbyt przyjemny obrazek - być może, w duchu Davida Lyncha, nie wszystkie elementy wskoczą gładko na miejsce, być może zostanie nam w dłoni portret ubranego na czarno człowieka z podmiejskiego przystanku albo kawałek potłuczonego lusterka. Ale przez labirynt tej opowieści biegnie nić, pomagająca odnaleźć sens. Trzeba podążać za kategorią spojrzenia i władzy. Kto jest silniejszy? Osoba, która patrzy, czy ta, która dla spojrzenia performuje?” Olga Wróbel